Într‑una din omiliile la prima dintre evangheliile sinopticilor se atrage atenția asupra unei înșelătorii diavolești, potrivit căreia „sufletele celor morți se fac demoni”, bântuind această lume („Omilia XXVIII”, II‑III, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei, Traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, col. Părinți și Scriitori Bisericești 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 356). Această „învățătură rea” se regăsește în concepția de bază a Halloweenului: în noaptea dinaintea sărbătorii Tuturor Sfinților (fixată la 1 noiembrie în calendarul romano‑catolic), spiritele celor plecați din această lume revin, răspândind groază.
Observația Sfântului Ioan vizează atracția celor doi demonizați din ținutul Gadarei pentru mormintele goale din afara cetății (Matei 8, 28), tocmai pentru ca diavolii să inducă ideea falsă că, după despărțirea de trup, sufletul (mai) continuă să locuiască pământul. „Învățătura rea” nu este întâlnită numai la iudei, ci la toate popoarele, de la celții care stau la originea „Festivalului morților” (cum mai este numit Halloweenul), până la locuitorii spațiului carpato‑danubiano‑pontic.
De pildă, Constantin Noica consideră că „există o dimensiune păgână a sufletului românesc”, chiar după încreștinarea românilor. De‑a lungul acestui proces, factorul religios a interacționat cu cel autohton „nu [atât] ca purtătorul de mesaj al unei crize de tip nou”, ci menținându‑se „moduri ale lumii păgâne” pe fondul unei tensiuni latente între factorul creștin și cel antecreștin al spiritualității românești („Cum gândește poporul român”, în Pagini despre sufletul românesc, ediția a II‑a, Humanitas, f.a., pp. 97‑99). Astfel că, până astăzi, în diverse zone românești se menține trează credința în existența strigoilor/ moroilor, apariția acestora fiind pusă în legătură cu noaptea care încheie ajunul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei. Pe acest fond, specific întregii umanități – odată ce Vaticanul a condamnat anticreș-tinismul și ocultismul Halloweenului la mai bine de un mileniu de la încercarea de dezvrăjire și conversie a acestei sărbători păgâne prin prăznuirea Tuturor Sfinților în locul celebrării morților –, aproape tot mapamondul experimentează anual pe 31 octombrie un delir al magiei sau vrăjitoriei, al terorii și al fricii sub imperiul morții. De asemenea, revendicarea explicită de către liderii satanismului a sărbătorii din noaptea de trecere între octombrie și noiembrie confirmă avertismentul hrisostomic.
„Basme băbești și sperietori pentru copii”
Pe marginea vindecării minunate a demonizaților din ținutul Gadarei de către Mântuitorul Hristos, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă ferm că „nu este cu putință ca sufletul, odată despărțit de trup, să mai rătăcească pe pământ” („Omilia XXVIII”, III, PSB 23, p. 356). Afirmația este continuată retoric: „Dacă noi, când suntem în trup, deși cunoaștem destul de bine pământul și suntem obișnuiți cu el, totuși, dacă mergem pe un drum străin, nu știm pe unde să apucăm, de nu este cineva care să ne îndrume, cum este cu putință ca sufletul, despărțit de trup și lipsit de toate acelea cu care era obișnuit, să știe unde să meargă fără să‑l îndrume cineva?” („Omilia XXVIII”, III, PSB 23, pp. 356‑357).
Sufletele drepților beneficiază de permanenta purtare de grijă a lui Dumnezeu (cf. Înțelepciunea lui Solomon 3, 1), astfel că, pe măsura înaintării în comuniune cu El, acestea se despart de trup și de lumea văzută pentru a se odihni în Hristos (cf. Faptele Apostolilor 7, 59; Filipeni 1, 23 și Facere 25, 8). Sufletele păcătoșilor, „îndată după moarte, sunt duse de aici” („Omilia XXVIII”, III, PSB 23, p. 356), argumentarea biblică aleasă pentru această afirmație fiind parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19‑31). Dorința și solicitarea zadarnică a bogatului nemilostiv de a reveni în această lume pentru a împărtăși celor de aici experiența sa de după moartea trupească arată că, „după plecarea de pe pământ, sufletele sunt duse într‑un anumit loc, de unde nu mai au putere să se reîntoarcă pe pământ, ci așteaptă ziua cea înfricoșătoare a judecății” („Omilia XXVIII”, III, PSB 23, p. 357).
Sensul spiritual al înșelătoriei demonice și al izbăvirii de diavol
De fapt, nu sufletele celor răposați se fac demoni, ci aceștia din urmă vorbesc în numele morților, pentru a înșela auditoriul (cf. „Omilia XXVIII”, II, PSB 23, p. 356). Furtul de identitate este înlesnit de modul în care au trăit cei plecați din această lume, deoarece morala istorisirii minunii vindecării demonizaților din Gadara este că „oamenii care trăiesc ca porcii ajung repede pe mâna demonilor” („Omilia XXVIII”, IV, PSB 23, p. 358).
Sfântul Ioan subliniază similitudinile dintre posedat și cel stăpânit de patima desfrânării: „Întru nimic nu se deosebește de îndrăcit desfrânatul, care umblă numai după femei; că și îndrăcitul umblă gol; e îmbrăcat cu haine, dar e lipsit de îmbrăcămintea cea adevărată, e dezbrăcat de slava pregătită lui; nu se taie cu pietre, ci cu păcate mai cumplite decât pietrele. Cine poate să lege pe un om ca acesta?” („Omilia XXVIII”, IV, PSB 23, p. 359). Și exemplele pot continua. Practic, furtul de identitate începe încă înainte de moartea trupească, în cazul celor a căror viață este viciată diabolic de păcate.
Preferința pentru acest tip de viețuire explică dispoziția contemporană pentru celebrarea morții sufletului, proiectată prin păcat asupra acestei lumi (cf. Romani 5, 12), prin apelul la simboluri ale morții trupului: schelete, fantome, monștri – o pleiadă interminabilă de personaje funeste și malefice. Costumația și toată atmosfera lugubră relevă tocmai fondul spiritual al înșelătoriei demonice.
De Halloween, cei vii sărbătoresc în numele morților și al demonilor. De aici, încercarea de afirmare a biruinței demonice a morții asupra acestei lumi și de exprimare cât mai plastică a prezenței printre muritori a spiritelor morților. Sub aspect vestimentar, cei care sărbătoresc se fac demoni, însă nu numai formal... Carnavalul „Festivalul morților” este expresia îndrăcirii nu prin intrarea directă în posesia demonilor, ci prin lipsa de rezistență ascetică la ispitele acestora.
