Pentru unii dintre semenii noştri, transplantul reprezintă a doua şansă la viaţă. E un dar de care se bucură atunci când trec de la crunta suferinţă din timpul interminabilelor ore de dializă către o stare apropiată de normalitate. În domeniul transplantului şi al prelevării de organe, România a făcut progrese notabile în ultimii 10 ani, toate aceste activităţi fiind reglementate printr-o lege specială. Biserica Ortodoxă Română este de acord cu transplantul, "atâta vreme cât, prin transplant, se rezolvă criza determinată de lipsa altor soluţii de vindecare şi se redă viaţa normală unei persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca să traiască altcineva".
Dana Botezatu are 38 de ani şi este de meserie jurist. Povestea dură a vieţii ei a început în urmă cu nouă ani, când, după numeroase analize şi examene medicale, a descoperit că suferă de glomerulonefrită. O boală teribilă, care duce, ireversibil, către chinuitori ani de dializă. Suferinţa i s-a instalat pe tăcute, pornind de la o banală amigdalită, cum avea să afle mai târziu de la medici. După o lungă perioadă de investigaţii medicale şi şase luni de dializă, în 2002, pe 21 mai, chiar în ziua în care împlinea 30 de ani, Dumnezeu i-a dat Danei cel mai frumos cadou: şansa unui transplant de rinichi. De-atunci, viaţa tinerei femei se împarte în două: cea de până la 30 de ani şi cea de după. Şansa de a redeveni Dana cea de dinainte de boală a fost posibilă datorită surorii ei. Într-un gest de supremă generozitate şi iubire, aceasta i-a dăruit un rinichi, iar tânăra a putut fi supusă unei operaţii de transplant. "Am făcut dializă doar şase luni de zile, însă experienţa aceea este cumplită. Practic, te duci la dializă ca la serviciu. Făceam dializă de două ori pe săptămână, iar o şedinţă durează cinci ore. După aceste şase luni, sora mea a donat un rinichi pentru mine şi am fost operată. Mi-a fost foarte frică atunci. La un moment dat îţi apare aşa, în faţa ochilor, toată viaţa; tot ce-ai făcut şi ce n-ai făcut, tot ce-ai fi vrut să faci. Operaţia a coincis cu ziua mea de naştere. A fost foarte greu, însă mi-am spus că Dumnezeu e cu mine, că mă iubeşte şi mi-a dat şansa asta. Am luat-o ca pe cel mai frumos cadou pe care l-aş fi putut primi vreodată de ziua mea", îşi aminteşte Dana.
Operaţia a durat şase ore, iar după intervenţie au urmat 40 de zile de recuperare în spital. Zile în care corpul Danei a trebuit să ducă până la capăt lupta de a accepta organul pe care-l primise, în care tânăra a trebuit să se reacomodeze cu viaţa normală, să ia în greutate, să poată să bea din nou multe lichide, aşa cum înainte nu fusese posibil. La două luni după operaţie, organismul a dat un reject rinichiului primit. "În august, am făcut un reject. Majoritatea celor care suferă un transplant fac. A fost o situaţie critică, însă medicii au reuşit să mă stabilizeze şi apoi n-au mai fost probleme", explică tânăra.
Acum Dana Botezatu e din nou un om normal. Este frumoasă, plină de viaţă, dedicată meseriei pe care o face. Deşi trebuie să urmeze pentru totdeauna un tratament cu imunosupresoare, nimic nu-i poate umbri optimismul, pofta de viaţă şi zâmbetul. Singurele momente în care-o copleşesc gândurile sunt cele din apropierea zilei în care îşi aniversează, odată cu vârsta, bucuria de a trăi din nou normal.
Asemeni Danei, în România sunt alte sute de persoane care au avut şansa unui transplant. Alte mii, însă, trec, de ani buni, prin groaznicele şi istovitoarele şedinţe de dializă. Pentru toate aceste persoane, transplantul ar constitui un dar de nepreţuit.
Conform legii, consimţământul este obligatoriu
În România, Legea transplantului reprezintă un capitol din Legea 95/2006 şi reglementează transplantul de ţesuturi şi transplantul de organe, atât de la persoana în viaţa, cât şi de la persoana decedată. Legea introduce obligatoriu consimţământul, un consimţământ direct, în cazul persoanelor vii, alături de o analiză de către comisia de etică, ca nu cumva acest transplant să se facă în interes pecuniar. De aceea, trebuie dovedit faptul că există o relaţie de prietenie, de afecţiune sau de rudenie între donator şi primitor. În cazul minorilor, ei înşişi trebuie să-şi dea acordul cu privire la transplant, nu numai persoanele care au autoritate asupra lor (părinţi, tutori sau autoritatea tutelară).
În ceea ce priveşte transplantul de la cadavru, este obligatoriu consimţământul familiei şi, în acelaşi timp, este interzis ca activitatea de transplant să se facă în scop pecuniar. "Atât Comisia de Bioetică a Colegiului Medicilor din România (CMR), cât şi Comisia de Bioetică a Patriarhiei Române au respins tentativa de a se introduce consimţământul prezumat, tocmai pentru a împiedica abuzul. Propunerea noastră a fost aceea de a se introduce consimţământul informat în timpul vieţii, dacă se vrea înlăturarea consimţământului familiei", a declarat prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România.
De altfel, pentru a se împiedica abuzurile, interesele materiale sau tentative de vânzare de organe, echipele de transplant, precum şi cele care se ocupă de prelevarea de organe trebuie să respecte un set de norme stricte. "Coordonatorul de transplant dintr-o anumită regiune nu are voie să facă parte nici din echipa care recoltează, nici din echipa care realizează transplantul, tocmai pentru a împiedica abuzul. El ia doar consimţământul şi urmăreşte cazurile de posibili donatori. De asemenea, pentru a nu exista un conflict de interese, trebuie să existe un aviz al unei comisii etice, iar echipele care recoltează organele şi efectuează transplantul să fie diferite. Ca nu cumva dintr-un orgoliu profesional sau din alte motive să se încerce efectuarea transplantului fără respectarea regulilor etice", a precizat preşedintele CMR.
▲ Biserica Ortodoxă este favorabilă transplantului de organe
Comisia Naţională de Bioetică a Bisericii Ortodoxe Române (BOR) a elaborat o rezoluţie, ratificată de Sfântul Sinod în sesiunea din 15-17 iunie 2004, în care este exprimat clar punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la activitatea de transplant de organe şi ţesuturi. Potrivit acestui document, "transplantul de ţesuturi şi de organe este o performanţă a ştiinţei şi a practicii medicale pe care Biserica o binecuvintează atâta vreme cât, prin transplant, se rezolvă criza determinată de lipsa altor soluţii de vindecare şi se redă viaţa normală unei persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca să traiască altcineva. Biserica binecuvintează orice practică medicală în vederea reducerii suferinţei din lume, prin urmare şi transplantul efectuat cu respect faţă de primitor şi de donator, viu sau mort".
▲ Un act de jertfă
Biserica Ortodoxă Română este favorabilă acestei proceduri chirurgicale, care poate duce, în final, la salvarea unei vieţi. Intervin, însă, anumite aspecte legate de condiţiile morale în care se efectuează transplantul, în sensul că acesta poate deveni profund imoral şi inuman atunci când este realizat fără sau când nu sunt respectate criteriile de stabilire a morţii. Tocmai pentru a nu lăsa loc interpretărilor şi abuzurilor, Biserica acceptă transplantul numai cu condiţia respectării exacte a criteriilor de stabilire a morţii din punct de vedere medico-legal.
"Donarea de organe este un act de jertă, un act al iubirii creştine, pe care îl poate face o persoană conştientă şi liberă. Biserica Ortodoxă este de acord cu transplantul de organe şi de ţesuturi, dar cu respectarea anumitor condiţii. Nu avem dreptul să prelevăm organe de la persoane aflate într-o stare care nu le permite libera exercitare a capacităţilor personale. Iar în cazul prelevării organelor de la o persoană care a decedat, Biserica este de acord să se purceadă la o asemenea acţiune numai atunci când omul este declarat mort din punct de vedere medico-legal. Aceasta presupune constatarea simultană a încetării ireversibile a funcţiilor cardiace, a funcţiei respiratorii, a oricărei funcţii vegetative şi a morţii cerebrale, adică distrugerea ireversibilă a celulei nervoase (cortex, cerebel, trunchi cerebral). Şi, în cazul acesta din urmă, se va arăta tot respectul faţă de trupul neînsufleţit al persoanei decedate", a declarat pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă, secretarul Comisiei de Bioetică a Patriarhiei Române.
