Găsirea soluţiei presupune înţelepciune

Necesitatea abordării şi soluţionării problemelor sociale de către Biserică, prin învăţăturile şi viaţa ei, este o convingere comună a tuturor creştinilor, fie că vorbim de catolici, protestanţi sau ortodocşi. Profesorul de morală creştină Georgios Mantzaridis consideră că această lucrare face parte din misiunea Bisericii de a se apropia de om în toate aspectele şi manifestările vieţii lui.

Profesorul Mantzaridis este de părere că Biserica Ortodoxă, prin învăţăturile ei aflate în armonie cu Noul Testament şi cu Tradiţia Bisericii soborniceşti, nu poate adopta morala socială a protestantismului şi doctrina socială a romano-catolicismului, ci trebuie să ofere propria viziune asupra socialului izvorâtă din Adevărul pe care-L mărturiseşte. Viziunea Bisericii Ortodoxe asupra lumii nu se face printr-un sistem special de referinţă: "Adevărul lucrurilor nu se abordează prin concepte şi teorii, ci prin anularea şi dispariţia înşelăciunii sau rătăcirii pe care o creează simţurile sau cugetările: "Toate cele văzute se cer după cruce. Iar cele inteligibile toate au trebuinţă de mormânt", spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sunt cuprinse aici sinoptic absoluta negare a lumii, dar şi absoluta ei acceptare. Într-un mod analog sunt abordate şi probleme sociale. Poziţia Bisericii faţă de acestea poate fi denumită deopotrivă catafatică şi apofatică. Este catafatică întrucât le abordează în duhul slujirii omului. Dar totodată este şi apofatică, fiindcă nu încetează să creadă că un singur lucru trebuie. Nici urmărirea acestui scop final unic nu justifică indiferenţa faţă de cotidian, nici grija de cotidian nu îndreptăţeşte lăsarea deoparte a unicului scop final. Găsirea şi urmarea căii împărăteşti, în fiecare caz, constituie un exerciţiu ce presupune înţelepciune şi cumpătare şi care trebuie să se facă întru cunoştinţă şi întru toată simţirea".

Căutarea raiului înlăuntrul lumii căzute dovedeşte persistenţa în păcatul strămoşesc

Teologul grec spune că Hristos nu a lăsat lumii un sistem de organizare a vieţii sociale, ci harul său sfinţitor şi înnoitor, iar Biserica este prin excelenţă tărâmul în care se arată acest har, arătând că ea nu are misiunea de a ameliora lumea, ci de a o sfinţi, adică de a o schimba în profunzimea ei ontologică. Cu toate acestea, această transfigurare trebuie să se vadă în comunităţile Bisericii, în familiile credincioşilor, care trebuie să aibă acces şi să ofere celorlalţi soluţiile la problemele care chinuie lumea. "Totodată însă, nu trebuie uitat nici că scopul Bisericii, în calitatea ei de comuniune şi comunitate divino-umană, nu este refacerea raiului înlăuntrul lumii. Căutarea raiului înlăuntrul lumii căzute dovedeşte persistenţa în păcatul strămoşesc şi este sortită totdeauna eşecului." Problemele sociale, nedreptăţile care îi chinuie pe oameni, fie că vin din partea unor instituţii sau a unui grup de persoane, sunt create în cele din urmă de răul care nu are o existenţă abstractă, ci este creat de persoane. Persoanele creează răul nu doar prin săvârşirea directă a lui, ci şi prin indiferenţa lor faţă de bine. De aceea, combaterea în esenţă a răului se realizează doar la nivelul persoanelor, adică în planul spiritual, de aceea problemele sociale îşi au întotdeauna obârşia în problemele morale şi spirituale ale omului.

Răul izvorăşte din folosirea greşită a libertăţii

În tradiţia ortodoxă, întâietatea persoanei faţă de lucruri este evidentă, de aceea şi principiul social fundamental al Bisericii, filantropia, are un caracter absolut personal şi se întemeiază pe iubirea faţă de oameni pe care Dumnezeu primul a arătat-o faţă de omul căzut. Răul se obiectualizează în structuri ale vieţii sociale, care contribuie la dăinuirea şi transmiterea lui, de aceea de-a lungul istoriei iniţiatorii diferitelor reforme sociale au încercat să lupte împotriva acestor structuri în speranţa că răul nu se va mai perpetua. S-au creat mişcări care au avut ca unic scop exclusiv răsturnarea şi înlocuirea structurilor sociale. "Experienţa dovedeşte că structurile şi sistemele vieţii sociale nu pot aborda şi combate cauza răului, care are dimensiuni metafizice. Răul poate fi săvârşit şi în cadrul unor structuri sociale mai drepte, după cum şi binele se poate manifesta în cele mai nedrepte structuri sociale. Intervenţia factorului juridic impersonal nu este în stare să distrugă răul. Răul izvorăşte din folosirea greşită a libertăţii şi apare pe trupul binelui", spunea teologul grec.

Desăvârşirea nu este amânată pentru viaţa viitoare, ci se urmăreşte din cea prezentă

Faţă de structurile sociale nedrepte sau de probleme care afectează vieţuirea "în cetate", creştinul nu trebuie să fie nepăsător, pentru că el este un membru viu şi al societăţii, şi lupta lui împotriva acestor lucruri este, în ultimă cauză, lupta lui duhovnicească "împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac". Împărăţia lui Dumnezeu nu este o realitate de la sfârşitul veacurilor, ci ea începe din acest veac trecător, fapt pentru care creştinul trebuie să fie preocupat de aspectele vieţii sale şi de finalitatea activităţilor şi faptelor sale. "Împlinirea omului se realizează prin desăvârşirea lui după modelul Dumnezeului Treimic. Desăvârşirea aceasta nu este amânată pentru viaţa viitoare, ci se urmăreşte din cea prezentă, pentru că încadrarea în Împărăţia lui Dumnezeu nu se realizează în viitor, ci începe din prezent. Biserica - spaţiul săvârşirii tainice a încadrării omului în Împărăţia lui Dumnezeu - este totodată şi spaţiul în care este cultivată desăvârşirea lui. Nu orice ordine socială de tip eclesial este neapărat şi Biserică, ci comuniunea sau comunitatea divino-umană, aceea care săvârşeşte tainic mântuirea şi înnoirea omului."