Cunoaştem cu toţii că există cazuri în care un bătrân îşi lasă casa unei familii de tineri în schimbul îngrijirii până la sfârşitul vieţii. În general, cei care vor să-şi lase imobilul în schimbul ajutorării sunt vârstnici care nu au copii sau familii care sunt înstrăinate din motive diverse, precum distanţa, lipsa unei educaţii adecvate oferite copiilor, neînţelegeri pecuniare, tocmai din cauza dorinţei fiilor de a intra cât mai rapid în posesia bunurilor materiale ale părinţilor.
Cel care îşi ia un astfel de angajament ar trebui să o facă în primul rând din dragoste pentru semenii aflaţi în suferinţă, din dorinţa de întrajutorare, din nevoia de a avea o locuinţă, pe care nu şi-o poate procura altfel, în nici un caz ca să se îmbogăţească. În astfel de situaţii, atât cel care are nevoie de ajutor, cât şi cel care îşi ia angajamentul înfăptuirii acestui lucru, în schimbul unui imobil, trebuie să încheie un act de vânzare-cumpărare, însă indicat este ca ambele părţi să discute cu un avocat toate aspectele problemei înainte de a demara orice acţiune legală, deoarece un astfel de act poate ascunde nenumărate capcane, atât pentru cumpărător, cât şi pentru vânzător. Dacă prevederile contractului nu sunt clare, atât bătrânii, cât şi cei care vor să-i ia în îngrijire ar putea avea de suferit. În schimbul imobilului, familia care se oferă să se ocupe de un om în etate trebuie să-i asigure acestuia plata datoriilor de întreţinere, hrana zilnică, medicamentele de care are nevoie, precum şi cheltuielile legate de înmormântare, când va fi cazul.
Bătrâni şi îngrijitori traşi pe sfoară
De câte ori nu am auzit de situaţii în care bătrânii au fost păcăliţi, neasigurându-se din punct de vedere legal să rămână în propriul imobil până la sfârşitul vieţii? Bătrâni singuri şi bolnavi au rămas pe drumuri pentru că au avut încredere în nişte oameni care păreau de bună-credinţă, dar care s-au dovedit a fi doar nişte şarlatani, care aveau scopul să se îmbogăţească pe spatele unor naivi, de care s-au descotorosit fără nici un regret. De asemenea, au existat şi cazuri în care pensionari cu o vârstă înaintată au fost mutaţi la azil, petrecându-şi bătrâneţea altfel decât şi-au imaginat.
Nu numai vârstnicii au fost traşi pe sfoară, ci şi cei care au decis să îi îngrijească. Am tot auzit de persoane în etate care au avut tot felul de pretenţii absurde, de pildă, să urmeze un tratament în străinătate, asigurarea unei medicaţii foarte scumpe, a unei alimentaţii deosebite, pe motiv că acestea sunt indicaţiile medicului, deşi situaţia nu stătea nici pe departe aşa. Invocând argumente de genul acesta, unii bătrâni au schimbat mai mulţi îngrijitori. În aceste condiţii, întreţinerea unui vârstnic s-a dovedit a fi destul de costisitoare pentru cei care s-au oferit să-l îngrijească în schimbul casei acestuia.
Companie şi o vorbă bună
Astfel de situaţii nu există însă dacă ambele părţi fac acest lucru din motive reale, acela de a avea unde locui, în cazul celor care au acceptat să aibă grijă de o persoană în etate, sau din nevoia de a avea un sprijin la bătrâneţe, în cazul unui vârstnic. Tinerii care decid să ajute un bătrân ar trebui să-i ofere acestuia, pe lângă o masă caldă sau un medicament, şi companie şi o vorbă bună de care are nevoie orice om pentru a nu se mai simţi singur. Mai mult, cei care şi-au oferit ajutorul îi pot considera pe aceşti vârstnici propriii lor bunici, din experienţa şi înţelepciunea cărora în mod sigur au ce învăţa. În astfel de situaţii, oamenii se pot ataşa unii de alţii, iar la dispariţia fizică a bătrânului ceilalţi să simtă durere, şi nicidecum că s-au eliberat de o datorie.
Bătrâneţe în căminele unor fundaţii creştine
Cei care au rămas singuri la bătrâneţe şi au nevoie de îngrijire, dar sunt reticenţi în privinţa lăsării bunurilor materiale unor persoane străine, ar putea opta pentru un aşezământ destinat vârstnicilor din cadrul unor fundaţii creştine. Aici, pe lângă îngrijirea fizică, vor avea parte şi de linişte sufletească şi îşi vor putea trăi bătrâneţea în linişte. În judeţul Buzău, vârstnicii singuri şi nejutoraţi beneficiază de ajutor în aşezămintele pentru bătrâni din localităţile Ulmeni şi Câmpeni, ce aparţin Fundaţiei "Sfântul Sava", precum şi în căminul pentru vârsnici din Berca, din cadrul Asociaţiei Ortodoxe "Filantropia".
Faptă răsplătită şi în lumea de apoi
Despre aspectul moral al acestei situaţii ne-a vorbit pr. prof. dr. Paul Negoiţă, slujitor la Biserica "Sfântul Apostol Andrei" din Buzău: "Această chestiune, pentru a fi judecată din punct de vedere moral, este necesar ca ea să fie trecută prin filtrul conştiinţei. Dacă este doar un contract de împrumut cu dobândă, atunci cel implicat ce mulţumire va avea? Căci, aşa cum spune Sfânta Scriptură, "şi păgânii dau cu împrumut pentru a primi cu dobândă". Actul este cu adevărat moral atunci când este izvorât din dragoste pentru aproapele, din dorinţa de întrajutorare. De aceea, păstrarea unei forme strict contractuale a acestei relaţii nu este capabilă să conducă la un rezultat moral fericit sau la o răsplată în lumea de dincolo. Chiar dacă relaţia aceasta de schimb a pornit ca fiind una cu valenţe contractuale, însă dacă între cele două părţi implicate modul de îndeplinire a "termenilor contractuali" a fost unul ce a depăşit litera şi a creat o relaţie de apropiere sufletească, de dorinţă sinceră, filială sau maternă, atunci fapta poate fi considerată ca fiind una bună şi cu siguranţă va fi răsplătită de Dumnezeu. Deci este o chestiune de intenţie, de atitudine şi de modul în care un contract de schimb devine unul al "dragostei umane". Diferenţa fundamentală dintre morală şi drept în această situaţie este aceea că dreptul este un cerc concentric mai mic, înglobat în cel al moralei, care nu sancţionează numai aspectul văzut al lucrurilor, ci şi pe cel gândit de făptuitor. În cazul în care o persoană se îngrijeşte în mod voluntar, din dragoste faţă de cel în suferinţă, văzându-l pe Hristos în acea persoană şi simţind nevoia Să-l îngrijească, dându-i "să mănânce sau să bea sau cercetându-l", chiar dacă cel ce-şi asumă această grijă voluntară va fi răsplătit şi în lumea aceasta, fapta este una care va fi pe deplin răsplătită şi în lumea cealaltă, deoarece niciodată actul nu a fost condiţionat, aşteptat sau dorit. El a fost doar o consecinţă firească a realităţii că nimeni nu poate lua nimic cu el. Aşa cum, spre exemplu, conform unei istorisiri, marele Alexandru Macedon a cerut ca la moartea sa să fie înmormântat cu mâinile libere, pentru a arăta tuturor că un cuceritor al lumii de atunci, care a supus Persia şi a ajuns până în India, nu a luat nimic cu el. Aşadar, relaţia strict contractuală într-o asemenea chestiune sensibilă este de cele mai multe ori un eşec în lumea de aici şi mai cu seamă în lumea de dincolo. Creştinul voluntar şi iubitor de aproapele, conştient de misiunea sa în lumea aceasta, va fi răsplătit de Dumnezeu în lumea de dincolo, iar răsplata poate începe chiar de aici".
