Lacrimi de mamă pentru suferinţa fiului

De când Mihai nu mai este acasă, se trezeşte în miez de noapte şi se roagă. Împreunează palma suferinţei cu cea a neputinţei în stare de veghe şi îşi pune toată inima înlăcrimată în rugăciune. Doar aşa îşi găseşte, de câţiva ani încoace, liniştea şi gândul bun. La cei 64 de ani ai săi, mama Elena ar fi trebuit să trăiască o altă viaţă. Merită. Ar fi trebuit să îşi plimbe nepoţii în parcuri şi să se bucure de protecţia unicului său fiu, Mihai.

Ar fi trebuit… Însă, viaţa lui Mihai s-a risipit ca fumul ţigării otrăvite pe care a încercat-o prima dată. A crezut că nu-l costă nimic. Cât poate fi de grav? Răspunsul şi-l dă singur, zi de zi, din spatele gratiilor închisorii Rahova. Ca şi în anii trecuţi, ziua de naştere o va "serba" în penitenciar. Anul acesta, Mihai împlineşte 40 de ani. 40 de trepte, o parte din ele urcate, însă cele mai multe coborâte în întuneric. Cât de cumplit poate fi acest întuneric al morţii albe, dacă distruge nu doar un om, ci o familie întreagă! Iar în România vorbim de mii de astfel de familii îmbolnăvite de patima drogurilor. Tinerii sunt principalele victime. Mai ales din cauza nonconformismului, a libertinajului şi a anturajului, suflete fragede, ei cad uşor în capcană. Dacă nu are cine să le întindă la timp o mână binecuvântată, se ofilesc înainte de a deveni mlădiţe. Sănătoase, viguroase, care să facă cinste familiilor din care provin, dar şi ţării lor. De la an la an, consumul de droguri creşte. O ştim cu toţii. O parte dintre noi urmărim cifrele oficiale la televizor, alţii cunoaştem realitatea din proprie experienţă - direct implicaţi sau ca simpli martori la tragedia prin care trece un consumator de droguri şi familia acestuia.

Ce facem noi pentru aceşti oameni

Datorită părinţilor pe care îi are, Mihai nu este pierdut. Mai are o şansă. Unica. Trebuie să se trezească mai repede din beţia păcatelor sale, la timp, ca să nu fie prea târziu. Acest bărbat, care a atins vârsta maturităţii în penitenciar, a greşit. Nu a ales corect când a lăsat să-i curgă heroină şi cocaină prin vene în loc de sânge. Aceasta este una dintre alegerile sigure care duc spre moarte. A greşit. Greşeala nu poate fi mai mică sau mai mare. Greşeala rămâne greşeală. Dar ne bucurăm, nu-i aşa, când suntem trataţi cu îngăduinţă? La fel este şi în cazul dependenţilor de droguri pe care mulţi dintre noi îi vedem ca pe nişte estropiaţi, oameni fără trecut, prezent şi viitor. Privim zilnic în jurul nostru şi realizăm cât de dificil este pentru unii semeni - din cauza lipsei unui loc de muncă, a unei boli, a tristeţii provocate de moartea cuiva drag, sau a unui divorţ - să-şi păstreze echilibrul. Se pierd. După care se sting. Ce putem face noi, oamenii obişnuiţi, pentru ei? Un simplu gest. Să-i privim cu ochi mai buni. Să le dăm şansa de care fiecare avem nevoie, cel puţin, o dată în viaţă. Exemplul mamei lui Mihai ar putea fi de folos.

"Au nevoie de suflet mai mult ca orice"

Nu e mult spus dacă o numesc mamă-eroină pe doamna Elena, care preferă să-şi păstreze anonimatul, pentru că, spune dânsa: "Nu vreau să fac vâlvă. Eu fac şi voi face atât cât îmi stă în puteri, iar dacă vor fi oameni care doresc să mi se alăture, îi aştept." Medic de profesie, această femeie îşi dedică fiecare clipă a vieţii pentru recuperarea nu doar a propriului fiu, ci şi a altor persoane dependente. Cei mai mulţi dintre pacienţi sunt deţinuţi. Îi vede o dată pe săptămână în lumea lor strâmtă, dincolo de gratiile penitenciarului Jilava. Nu cere la schimb recompense materiale. Mai mult, a reuşit să strângă în jurul său colaboratori care să se dedice acestei cauze. Chiar dacă i-a fost teamă la început, acum spune că s-a obişnuit: "Nu ştiu dacă e bine să te obişnuieşti cu răul. Mi-e atât de milă de ei… Condiţiile de acolo sunt înspăimântătoare. Au acumulat atâta ură… Ură care îi ajută să supravieţuiască. E un loc în care aceşti oameni au nevoie de suflet mai mult ca orice. Doar sufletul îi poate scăpa". Medicul le vorbeşte pe teme de sănătate: SIDA, igienă, parazitoză, hepatită B etc. "Asezonează" cu pilde creştine, învăţături din Biblie. Mai mult decât un specialist, această creştină încearcă să ajungă la sufletul oamenilor cu care lucrează şi pe care îi vrea vindecaţi. Le vorbeşte despre lumină, ca alternativă la întunericul cu care s-au obişnuit deja şi în care se complac, ceea ce "demonstrează că dependenţii de droguri nu au ce căuta în închisori. Nicăieri în lume închisoarea nu a rezolvat problema dependenţei de droguri. Traficanţii de droguri, da, să fie închişi, dar nu consumatorii de droguri, care ar face orice să-şi asigure cantitatea necesară. Gestul lor îi duce sigur la moarte", adaugă doamna Elena.

Comunitatea terapeutică

Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns drumurile în ţară - la Jilava şi la o asociaţie a toxicomanilor -, dar şi gărzile pe care încă le mai face la spitalul în care a lucrat o viaţă întreagă, medicul se zbate de trei ani să pună început bun unei comunităţi terapeutice creştin-ortodoxe. O astfel de iniţiativă nu există în România şi din punctul său de vedere, ca specialist: "Comunitatea terapeutică este cea mai importantă verigă care lipseşte din lanţul terapeutic de la noi. Avem doar trei secţii de sevraj, şi acestea în spitale de psihiatrie, şi tratament de substituţie cu metadonă, care, la ora actuală, este foarte comentat în Europa şi în toată lumea. Aceşti oameni trebuie scoşi din mediul lor, cel puţin un an şi jumătate, doi ani. În acest timp, să facă terapie duhovnicească, eventual şi consiliere psihologică - individuală şi de grup. Altfel nu au nici o şansă. Sunt lăsaţi să moară sau să umple puşcăriile. Odată eliberaţi, o iau de la capăt. Vorbesc din experienţa fiului meu şi nu numai. Ies din închisoare şi sunt complet bulversaţi, nu se pot adapta."

Pentru că a vrut să-şi înţeleagă şi să-şi ajute fiul, dar şi pe ceilalţi semeni aflaţi în nevoie, medicul creştin a citit tot ce se putea citi în problema prevenţiei, a dependenţei de droguri, a tratamentului. Mai mult, a făcut un stagiu de pregătire de doi ani cu specialişti veniţi din străinătate. Ca o concluzie a experienţei acumulate de străini, medicul spune că cele mai multe vindecări se înregistrează nu atât în centrele rezidenţiale medicale cu condiţii de excepţie, cât mai ales în centrele medicale creştine. "Toate cazurile de vindecare din ţară pe care le cunosc au fost făcute de Hristos. Şi e o realitate pe care eu o admit ca medic, pentru că înţeleg ce se întâmplă cu dependenţii de droguri. Dorinţa de a clădi această comunitate terapeutică este ca o promisiune făcută lui Dumnezeu, din inimă de mamă nenorocită. De trei ani caut un preot jertfitor. Aş vrea un preot care să-i conducă pe aceşti copii spre Hristos. Inclusiv pe mine. Cum

să-i conduc eu, de una singură, spre El? E un drum foarte greu. Trebuie să ai mult curaj şi să nu renunţi. Cât mă priveşte, mie nu-mi rămâne altă cale de urmat decât aceasta. Chiar dacă obstacolele sunt multe, nu am cum să renunţ. Nu pot", mai spune mama lui Mihai.

Dacă nu i se puneau cătuşele, murea

De două ori robit, o dată de patima albă, apoi de lipsa libertăţii, bărbatul de 40 de ani încă mai are timp. Graţie propriilor părinţi, sprijin necondiţionat, Mihai trebuie să hotărască ce vrea să facă cu viaţa lui. Cum să trăiască în această lume? Unde vrea să ajungă? Mama spune că, dacă nu era arestat, ar fi fost nevoită să meargă la cimitir: "Acesta este adevărul. Dacă nu i se puneau cătuşele, el nu trăia mai mult de o lună. Şi asta pentru că făcea un amestec înspăimântător. Îşi administra injectabil cocaină şi heroină. Sunt două droguri antagonice, cu efecte catastrofale, opuse şi care distrug organismul rapid. Nimeni nu rezistă mult."

Ceea ce l-a determinat pe Mihai să se drogheze a fost presiunea anturajului său. Se întâmpla în adolescenţă. Părinţii erau foarte ocupaţi, lipseau mult de acasă. Cu timpul, băiatul s-a mutat. Nu a mai vrut să locuiască cu familia. Mama şi tatăl său au descoperit târziu că fiul lor are un comportament ciudat. Nu s-au gândit o clipă că ar putea fi vorba de narcotice. Tocmai de aceea, mama a hotărât să nu-l mai vadă până nu schimbă ceva în viaţa lui. Când a realizat că el se droga, a fost prea târziu. Îi scăzuse randamentul la învăţătură, comportamental avea probleme mari. Din rău a mers în şi mai rău. Din ce în ce mai rău.

"Dintr-un copil care avea o înzestrare naturală de excepţie - un coeficient de inteligenţă de 150 - şi care debutase bine în viaţă - citea foarte mult, mergea la teatru, la concert, făcea vioară - a ajuns de nerecunoscut. Relaţia mea cu el se rupsese deja. Noroc cu soţul meu care are o structură mult mai îngăduitoare", mărturiseşte femeia.

Cât priveşte datoria sa de mamă, doamna Elena găseşte că ar fi trebuit să fie mult mai atentă cu fiul său: " O femeie care are o familie este bine să se îngrijească de ea. La final, va răspunde în faţa lui Dumnezeu. Nu de succesele ei uluitoare, profesionale sau de altă natură va fi chestionată. Când vom pleca de pe lumea asta, Dumnezeu ne va întreba ce am făcut cu darurile pe care ni le-a dat. Eu, una, am alergat după succes. Am fost o femeie căreia îi plăcea să fie numărul unu. Aveam o structură de performer. Şi toate acestea în detrimentul familiei. Aşa se face că mi-am pierdut copilul."

Întâlnirea cu duhovnicul

O întâmplare - dacă putem spune aşa - a făcut să-l cunoască pe părintele Constantin Voicescu. "Părinte, eu nu ştiu să mă rog", i-a spus duhovnicului, cu voce timidă, Elena, îngenuncheată de suferinţă. Îşi pierduse tatăl, iar Mihai era din ce în ce mai rău.

"Nu o să uit niciodată felul în care mi-a spus "Dar cine ştie să se roage?". A zis-o cu atâta durere în voce, că dintr-odată m-am liniştit. Părintele a fost ca şi cel mai desăvârşit tată cu mine. A ştiut cum să mă cheme. Aceea a fost unica întâlnire. La scurtă vreme a murit. Din nou am suferit enorm", povesteşte mama lui Mihai.

Părintele a sfătuit-o să citească Noul Testament, să meargă la Sfânta Liturghie.

I-a spus că orice i s-ar întâmpla, să nu se teamă, că nu va pleca niciodată din ortodoxie, mai mult:

"Sunt convinsă că s-a rugat pentru mine. Imediat ce am ajuns acasă, am luat Noul Testament şi am început să citesc. Eu, care aveam de mult timp Biblia în casă, dar pe care o răsfoisem de vreo două ori şi de fiecare dată nu am putut citi mai mult de 30 de pagini. Însă, atunci, a fost diferit".

Biblia cea veche, primită cadou cu ani în urmă, ocupă un loc de cinste în familia lui Mihai. În filele îngălbenite ale ediţiei de la 1934, părinţii acestuia şi-au găsit de multe ori înţelepciunea, răbdarea, speranţa. Doar strigătul spre cer al părinţilor, întorşi la credinţă, ţine această familie vie.

▲ "L-am cunoscut pe Dumnezeu prin suferinţă"

A fost prea ocupată cu copiii altora, având în vedere specialitatea de medic pediatru. Şi-a însuşit medicina ca pe o misiune şi nu ca pe o meserie. Însă zilele şi nopţile petrecute în spital, în gărzi obositoare, departe de fiul său, au costat-o enorm. A cerut să iasă la pensie pentru a se dedica proiectului comunităţii terapeutice pe care îl vrea împlinit înainte de a părăsi lumea aceasta. Încă mai aşteaptă preotul cu har care să-i fie alături în această nobilă iniţiativă. Dincolo de povestea atât de tristă a acestor oameni, un aspect merită evidenţiat aici. Ne poate ajuta pe fiecare dintre noi să înţelegem că indiferent de enormitatea suferinţei unui om, iubirea lui Dumnezeu este pe măsură, chiar mai mare. Aşa se face că mama lui Mihai nu s-ar fi deschis niciodată faţă de Dumnezeu dacă nu ar fi trecut prin această nenorocire: "În tinereţe am fost un om depărtat de biserică. Un soi de ateu. Sigur că am fost botezată, sigur că părinţii

m-au învăţat rugăciunile elementare, dar şcoala noastră a fost esenţialmente atee. Din punctul meu de vedere, astăzi, nu există nici o scuză pentru o familie să nu-şi crească copiii în credinţă. Astăzi, eşti liber. Eu L-am cunoscut pe Dumnezeu prin suferinţă. Numai prin suferinţă. Ca să ajung să-I mulţumesc, a trebuit să treacă timp. Tocmai de aceea îi mulţumesc acum lui Dumnezeu că, deşi fiul meu este la a doua puşcărie, a început o schimbare cu el."