Cercetări temeinice de psihologie susţin că nefericirea în numeroase căsnicii provine din faptul că vorbim limbaje de iubire diferite. Astfel, au putut fi identificate cinci limbaje de iubire fundamentale: cuvintele de încurajare, timpul petrecut împreună cu cel drag, cadourile, serviciile şi contactul fizic. Pentru o căsnicie împlinită este esenţial să înţelegem care este limbajul de iubire principal al partenerului nostru.
Întâi de toate ar trebui accentuat că iubirea se învaţă. Îndrăgostirea este un fenomen prin care trecem cu toţii pe parcursul existenţei noastre, dar ea nu coincide cu iubirea. În favoarea tezei enunţate, psihiatrul M. Scott Peck formulează, în "Drumul către tine însuţi", trei argumente. În primul rând, susţine acesta, "iubirea este un act de voinţă - adică atât o intenţie, cât şi o acţiune. Voinţa implică faptul de a alege. Nu suntem obligaţi să iubim. Alegem să iubim. Indiferent cât am putea crede noi că iubim, dacă nu iubim în fapt este pentru că am ales să nu iubim şi astfel nu iubim în ciuda bunelor noastre intenţii". Îndrăgostirea nu este o iubire adevărată pentru că nu este o alegere conştientă sau un act de voinţă.
Iubirea este o alegere
În al doilea rând, îndrăgostirea nu este o experienţă pe care să o putem alege, putem alege doar cum să răspundem acestei experienţe, putem alege cum să recţionăm faţă de propriile sentimente. Conştientizând că ar fi distructiv pentru căsnicia "mea" să am o legătură cu o altă persoană de care mă simt atras, "voi spune cu voce tare sau în liniştea inimii mele: "Simt că te iubesc, dar nu am să merg mai departe"". Şi, în alt loc: "Adevărata iubire nu este un sentiment de care să fim copleşiţi. Este un angajament. O decizie gândită. Tendinţa comună de a confunda iubirea cu sentimentul iubirii le aduce oamenilor tot soiul de dezamăgiri", potrivit lui M. Scott Peck.
Iubirea se dovedeşte prin fapte, adevăr la care se referea şi Domnul Hristos spunând: "De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele" (In. 15, 14). Fidelitatea şi consecvenţa sunt fapte de iubire. Cine Îl iubeşte pe Domnul Hristos îşi păzeşte ochii, îşi supraveghează gândurile, şi este şi el păzit de astfel de legături sentimentale primejdioase.
În al treilea rând, îndrăgostirea nu presupune efort şi nu urmăreşte atât progresul celuilalt, cât mai degrabă umplerea singurătăţii, o companie stabilă. Euforia îndrăgostirii trece însă, ca şi iluzia potrivirii perfecte şi te poţi trezi deodată lângă un partener care îţi pare străin. În acest moment, se pare că dilema este ori să continuăm această căsnicie nefericită şi frustrantă, ori să încercăm a doua oară împreună cu altcineva. Mulţi optează pentru a doua variantă, dar adeseori sfârşesc prin despărţire din exact aceleaşi motive care au condus la destrămarea primei căsnicii. Coşmarul pare să nu se mai termine.
Psihologul Gary Chapman, în "Cele cinci limbaje ale iubirii: cum să-ţi exprimi faţă de partener implicarea trup şi suflet", ne învaţă să abordăm altfel situaţia noastră şi să vedem în îndrăgostire un vârf emoţional temporar, care nu coincide însă cu iubirea. "De fapt, adevărata dragoste nu poate începe până ce "îndrăgostirea" n-a ajuns la final". Sfinţii Părinţi susţin şi ei că nu putem atinge iubirea până nu am depăşit patimile şi, în acest sens, descoperirile recente ale psihologilor confirmă ceea ce Biserica învaţă de veacuri.
Importanţa cuvintelor calde
Cuvintele de încurajare şi complimentele reprezintă un prim limbaj fundamental al iubirii, identificat de psihologia modernă. Ele satisfac una dintre cele mai profunde nevoi umane, anume aceea de a fi apreciat, stimat, recunoscut. Astfel, "atunci când suntem aprobaţi, suntem şi mai mult motivaţi să reacţionăm pozitiv", spune Gary Chapman. În acest sens, trebuie să încercăm să privim lumea din perspectiva partenerului şi să învăţăm mai întâi ce este important pentru el. Nu ajung însă cuvintele bune dacă tonul vocii nu este adecvat. Altfel, un "te iubesc" sau un "bravo" rostite pe ton cald pot comunica celuilalt dragostea noastră, dar pe un ton grăbit sau rece, comunică indiferenţa sau un caracter prefăcut. În acest din urmă caz ne putem răni partenerul. Ce facem când ne-am rănit soţul sau am fost noi înşine răniţi de acesta?
Cuvintele reci şi tămăduirea lor
Sfânta Scriptură ne îndeamnă să trecem cu vederea, să iertăm, căci "ura aduce ceartă, dragostea acoperă toate cusururile" (Pilde 10, 12). Plăcuţi sunt lui Dumnezeu "bărbatul cu femeia care se înţeleg bine unul cu altul" (Înţelepciunea lui Isus Sirah 25, 2). De aceea, trebuie să avem mai multă grijă cu partenerul de viaţă, să nu îl supărăm, ci să îi bucurăm inima prin cuvinte bune şi înţelegătoare. Iar dacă am fost răniţi sau am rănit, numai iertarea este soluţia. Un partener înţelept alege să ierte, căci "iertarea este un fel de a iubi". Însă "mulţi oameni îşi strică ziua de azi pentru ziua de ieri" şi se îndârjesc "să readucă în discuţie neajunsurile zilei de ieri şi în felul acesta distrug şi ziua minunată care ar putea fi azi". Iertarea nu este nici ea un sentiment, ci o alegere, o expresie a voinţei de a fi indulgenţi şi iubitori.
Sfântul Ioan Gură de Aur despre durata pasiunii şi iubire
Psihologia modernă afirmă că dragostea abia dacă durează trei ani. Părinţii Bisericii, chiar mai realişti, vorbeau de o durată şi mai scurtă. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, în "Cateheze maritale: omilii la căsătorie", îl îndeamnă pe soţ să nu se lase absorbit de farmecele soţiei, ci mai ales de frumuseţea ei sufletească. Motivul este că dragostea-pasiune aduce plăcere "o lună sau două sau cel mult un an, şi mai departe nu! Iar apoi minunea se veştejeşte după obişnuinţa îndelungată cu ea. Iar cele care au fost acoperite de frumuseţe rămân: mândria, lipsa de minte, dispreţul. Dar în cazul celei sufleteşti nu e aşa. Ci dragostea întemeiată pe frumuseţea sufletească, odată începută, rămâne cu tărie, fiindcă e vorba de frumuseţea sufletului şi nu a trupului". Iar în ceea ce priveşte iubirea, sfântul recomandă să folosim un anumit limbaj, în care complimentele şi tonalitatea caldă sunt esenţiale pentru întărirea comuniunii de dragoste între soţi. Întâi să îi scoatem din suflet soţiei distincţia între "al meu" şi "al tău", încredinţând-o că toate sunt ale ei. Iar când îi pronunţăm numele, să nu o facem niciodată pur şi simplu, "ci, orice i-ai spune, fă-o cu dulceaţă. Nu va avea nevoie de slavă din partea altora dacă se bucură de cinste din partea ta. Preţuieşte-o mai mult decât toate şi laud-o pentru toate, şi pentru frumuseţe, şi pentru priceperea ei. Aşa o vei convinge să nu mai ia aminte la nimic din cele dinafară, ci să dispreţuiască toate celelalte".
