Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
Mărturisirile unui fost dependent
10 ani la rând, în fiecare dimineaţă, Matei s-a trezit cu gândul la droguri. "De unde să le iau", "Cu ce bani?", "Nu cumva mi-a mai rămas ceva din doza de-aseară?" au fost întrebările cărora tânărul a încercat să le găsească răspuns încă de la 14 ani. Nu-şi găsea liniştea, nu-i era "bine" până când nu vedea pulberea albă sub ochi. Căsătorit fiind, a ales drogurile în locul familiei şi s-a ales praful de tot ceea ce părea că îi va da şansa unui început bun.
Din fericire, familia lui Matei a fost cea care i-a întins mâna salvatoare. Astăzi, la cei 26 de ani ai săi, el urmează tratamentul cu metadonă. De câteva luni bune, dimineţile îl prind în drum spre spital, grăbit să-şi ia pastilele prescrise. Cu fiecare pas, bărbatul îşi încheie, rând pe rând, socotelile cu trecutul. Chinul patimii albe a început pentru Matei odată cu plecarea mamei în lumea drepţilor. Toţi membrii familiei au fost afectaţi - tatăl şi cei trei fraţi mai mari -, însă doar mezinul s-a comportat ca şi cum pierderea acelei femei prevestea chinul care avea să-i marcheze întreaga viaţă. Fără să-şi dea seama, s-a trezit singur. De dimineaţă până seara, tatăl era plecat la serviciu. Fraţii mai mari îşi vedeau, fiecare în parte, de familiile şi problemele lor. Cel mai adesea, se auzeau la telefon. Se vizitau, din când în când. E greu să rămâi de unul singur faţă în faţă cu suferinţa. Te simţi ca pe un câmp de bătălie pustiit, pârjolit, care urmează a fi asaltat de o luptă din care poţi ieşi victorios dacă ai arme potrivite la tine şi o mână de camarazi care să-ţi sară în ajutor. Matei nu a ştiut să-şi aleagă prietenii. A pierdut prima bătălie. Şi pe a doua… Mai rău, cu timpul, durerea i s-a topit în patimă. "Am început să ies tot mai des cu băieţii din cartier. Am intrat în anturajul lor. Îl vedeam ba pe unuâ, ba pe altuâ că lua droguri şi mă simţeam aiurea printre ei, eu fiind singurul care nu consumam. La început, mi-a fost frică să accept. Nu s-au lăsat până nu m-au convins. Am cedat. De prima dată am început cu heroină, direct în venă. Mi-a fost foarte rău, am vomitat încontinuu. Aveam 14 ani", spune Matei. "Nu există ultima dată pentru toxicomani" Zilele treceau aiurite una după alta. Adolescentului a început să-i placă tot mai mult lumea cea nouă. Pentru a-i întreţine fantasmele, a continuat să consume heroină. Celelalte droguri, testate pe propria sănătate, nu i-au dat stările euforice de care avea nevoie. Cu timpul, s-a transformat într-un consumator experimentat, pentru care efectul narcoticului era din în ce în mai slab. Ca atare, se impunea creşterea numărului de doze, iar administrarea lor, direct în venă, o făcea de două, chiar şi de trei ori pe zi. "Ca începător, drogul îţi dă o stare de bine, eşti vesel, uiţi de probleme. După ce trece o vreme şi organismul se obişnuieşte, din contră, simţi tristeţe, disperare, depresie. Eşti tot timpul preocupat, cu griji, pentru că trebuie să faci rost de bani, asta în cazul în care nu-ţi dau părinţii. Sunt părinţi care le dau bani propriilor copii când văd că nu mai au ce să le facă şi că le este foarte rău", povesteşte Matei. Deşi aveau o relaţie apropiată, tatăl nu a observat câtuşi de puţin transformarea fiului. "A avut prea multă încredere în mine", recunoaşte tânărul. Când tatăl s-a mutat cu o femeie, într-o altă casă, Matei a rămas singur. Din nou. Acum era mai liber ca oricând să intre pe porţile descătuşate ale iadului, care se căsca halucinant în faţa lui. Slăbit şi din ce în ce mai obosit, băiatul devenise o nouă victimă a reţelelor de traficanţi de droguri care împânzesc capitala. Pentru umbra cu chip de om, întâlnirea cu dealerul de la colţ a devenit un automatism: "Este foarte simplu, mergi la dealeri şi îţi cumperi ce drog vrei. E ca şi cum te-ai duce la magazin şi ai cere o pâine. De fiecare dată când mă injectam, spuneam că e ultima dată. Nu exista ultima dată pentru toxicomani. Ne păcălim singuri. Foarte mulţi tineri sunt consumatori, băieţi, fete, nu contează. Atât timp cât ai bani, eşti prietenul tuturor şi îţi permiţi orice. Eu nu m-am simţit niciodată bine în lumea lor. Întotdeauna aveam impresia că sunt în plus. Vorbeau cel mai adesea despre droguri sau despre calculatoare, despre jocuri, fotbal, hobby-uri, în general, dar, practic, eu nu aveam de-a face foarte mult cu ei. Eu mă duceam, îmi luam doza şi îmi vedeam de-ale mele. Am umblat la început, pentru puţin timp, în găşti sau şerpării, cum le spun băieţii", îşi aminteşte tânărul. "Nu-mi mai este teamă că aş putea să consum din nou" La 18 ani, Matei s-a însurat. A reuşit să termine unsprezece clase, dar la droguri nu a renunţat. Soţia ştia meteahna lui. Părinţii ei, în schimb, au aflat adevărul despre ginerele lor abia la divorţ. Matei nu a reuşit să scape din ghearele patimii care îl stăpânea de ani buni. Nici măcar naşterea propriei fetiţe nu l-a convins să aleagă calea dreaptă. A ales drogurile în locul familiei şi s-a ales praful de tot ceea ce părea că îi va da şansa unui început bun. S-a trezit iarăşi singur. Părăsit pentru a câta oară? Neputincios, s-a aruncat orbeşte în braţele disperării. Ajunsese în ultimul hal. "Sora mea m-a adus la spital. Eu nu mai vedeam în momentul acela nicio scăpare. Renunţasem la tot. Eram depresiv. Nu mai aveam grijă de mine, vedeam doar negru în faţa ochilor. Probabil şi pentru că am avut multe supărări, deşi mă gândesc că sunt alţii mult mai nenorociţi, doar că lor aşa le-a fost dat, pe când eu mi-am făcut-o cu mâna mea. Poate mai am timp. Poate mi se mai dă vreo şansă la viaţă. Am, totuşi, 26 de ani", consideră Matei. De patru ani este pacient al Centrului de Evaluare şi Tratament al Toxicodependenţilor pentru Tineri "Sfântul Stelian". De când a renunţat la prafuri, bărbatul a reuşit să-şi refacă viaţa. Are o relaţie stabilă şi a plecat din cartier, ca să nu mai fie tentat, de fiecare dată când iese din casă, de "prietenii" care se oferă să-i dea "marfă" bună. Momentan, se află în ambulatoriu şi urmează tratament de întreţinere pe metadonă. Îmi spune fericit că a intrat în perioada de scădere a pastilelor şi că "nu îmi mai este teamă că aş putea să consum din nou. Sunt sigur pe mine. Vin zi de zi să-mi iau pastilele. Acum, dimineaţa, mă trezesc numai cu grija asta - să vin la timp la spital, să-mi iau medicaţia. Dacă nu o iau, mi-e rău." "Sunt mai prost decât alţii, nu pot fi şi eu om normal?" "Acum cred în Dumnezeu. Înainte eram supărat pe El, pentru că a murit mama", vorbeşte ca la spovedanie Matei, în timp ce părintele Iulian Scarlat îl ascultă cu interes. Se întâlnesc în fiecare zi, de regulă, în capela spitalului "Sfântul Stelian", o cameră cât un fagure, cu pereţii pictaţi cu sfinţi blânzi. Sunt atât de bine reprezentaţi, degajă atâta căldură şi înţelegere, încât par vii. Matei spune că părintele Scarlat este unul dintre prietenii buni care l-au ajutat mult în lupta cu drogurile: "De unul singur e mai greu să ieşi victorios din acest chin. Eu unu am stat singur în casă, încuiat, vreo trei zile. Am suportat, mi-a fost rău, dar imediat ce am ieşit afară m-am întâlnit ba cu unul, ba cu altul, şi iarăşi am căzut pradă tentaţiei. Mai ales dacă consumi de ani de zile, îţi intră în instinct să-ţi iei doza. Psihicul este gata format pentru aşa ceva. Contează foarte mult atmosfera de acasă. Părinţii ar trebui să fie mult mai îngăduitori, chiar dacă trebuie să-şi calce pe inimă. Îmi pare rău de anii pe care i-am pierdut. De-abia acum încep să deschid ochii. Până acum am trăit într-o altă lume. Unii dintre tovarăşii mei au ajuns la spital, alţii la închisoare. Cei mai mulţi consumă în continuare. Nu e niciunul bine, oricum. Dacă o iei pe drumul acesta, nu ai cum să ajungi bine, tot în groapă cazi." Cât despre cei rămaşi în groapă, foştii tovarăşi de năravuri, mulţi nici nu mai au puterea să se agaţe de pereţii hăului în care au căzut. Sau nu-şi mai doresc. Se complac şi ar face orice să-i atragă şi pe alţii după ei. "Dacă te văd pe stradă şi ştiu că te-ai lăsat de droguri, parcă le pare rău, şi fac orice ca să te aducă printre ei. Încearcă prin orice metodă să te tragă înapoi. Dacă aud că x sau y s-au lăsat, îi apucă râsul, ca şi cum ar fi rău să te laşi de droguri. Eşti gâscă, dacă te-ai cuminţit. Asta e povestea cu prietenii din această lume, dar o dată şi-o dată tot îţi dai seama cu cine ai de-a face", spune Matei. Bărbatul încă nu este mulţumit de el însuşi, pentru că, spune el: "Sunt bine, încă mai am pastile de luat. Îmi doresc să fiu foarte bine. Trebuie să reuşesc. Sunt mai prost decât alţii, nu pot fi şi eu om normal?" Preotul consumatorilor de droguri A venit la spitalul "Sfântul Stelian", după ce a acceptat cu seninătate propunerea: "Sigur că da, merg, şi acolo trebuie să fie cineva". Aşa a început slujirea ca preot şi asistent social a părintelui Scarlat între pacienţii spitalului. Puşi cap la cap, au trecut deja 7 ani de când, zi de zi, preotul este alături de persoanele care consumă sau au consumat droguri. Unii se vor mira, şi asta din cauza prejudecăţilor de tipul "drogatul este irecuperabil", însă părintele i-a câştigat pe mulţi de partea sa. Cu multă înţelegere, dragoste, răbdare, a reuşit să intre în sufletul fiecăruia. Este sincer şi deschis cu pacienţii săi, chiar dacă, de multe ori, întâmpină dificultăţi de comunicare, în primă fază, dat fiind comportamentul persoanelor dependente bazat pe disimulare, manipulare, minciună, negare, refuz, depresie. Părintele Scarlat dezvoltă împreună cu ei diferite programe şi activităţi: un grup de suport pentru narcotici anonimi; pe ergoterapie au iniţiat o gamă de activităţi constructive pentru latura cognitiv-comportamentală - excursii, ieşiri în parcuri, în grup, au pus la punct o videotecă şi o bibliotecă. În sala de ergoterapie, camera de zi în care pacienţii desfăşoară diverse activităţi, se regăsesc amprentele fiecărui om care a trecut prin spital. Fie că a fost un Dragoş care a lăsat pe pereţi desene frumos creionate, toate cu mesaj, fie un Florin, cursant al unui liceu de artă, care, la rândul său, a pictat în acuarelă o pânză întreagă. Sau poate ar trebui să amintim şi de Mihai, cel pe care drogurile nu l-au iertat şi care, înainte de a pleca, s-a îngrijit ca ferestrele sălii de ergoterapie să fie în stare bună. Despre Dragoş, părintele povesteşte: "Era licean când a venit la noi. Nu a reuşit să termine liceul, din păcate. Tânărul provine dintr-o familie obişnuită. A fost copil bun, dar când a dat de drog s-a transformat radical. A ajuns până acolo încât se bătea cu găştile, ar fi fost în stare să se omoare pentru doza zilnică. Ca evoluţie spirituală - din vagabondul acela bătăuş a ajuns să-şi ia din proprie iniţiativă canon de rugăciune pentru părinţi. Este un canon pe care îl respectă de câţiva ani, seară de seară îngenunchează şi rosteşte rugăciuni, pe care a ajuns să le înveţe pe de rost. Se spovedeşte la mine. Mai are câteva pastile de Sintagon… Într-o lună, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl văd fără tratament." "Luaţi-vă de lucru de la Dumnezeu" "Numai anul trecut, din cauza medicaţiei care a scăpat din farmacii, şi care în mod normal ar fi trebuit eliberată într-un regim special, a ajuns pe mâna consumatorilor de droguri. Pe fondul acestui consum de medicamente, numai aici, în spital, au murit vreo 20 de inşi, pe care eu îi cunoşteam foarte bine. Am o fotografie la capelă cu patru pacienţi. Doi dintre ei au murit - fac parte din cei 20 -, iar alţi doi trăiesc. Simt aşa un gol în suflet când mă uit la acea fotografie, dar o ţin ca să le-o arăt şi altor pacienţi", vorbeşte părintele Scarlat. Preotul spune că cele mai multe persoane care vin să ceară ajutorul spitalului sunt tineri cu vârste cuprinse între 24 şi 26 de ani. Mulţi dintre ei au căzut pradă aşa-numitor "droguri legale" sau "droguri uşoare", "o alăturare de cuvinte cum nu se putea mai păguboasă", după părerea preotului, care crede că aceste substanţe "fac mai mult rău decât face consumul, pe o perioadă de 10 ani, a heroinei. Plus dependenţa psihică pe care o instalează. Un pacient care a consumat astfel de droguri îmi spunea că a dormit de două ori într-o lună - nu că a dormit două nopţi, deci nu se ştie dacă a dormit prea mult sau prea puţin -, a mâncat o jumătate de pâine şi a slăbit 24 de kg. Asta fac drogurile uşoare." Din experienţa sa, preotul Iulian Scarlat spune că recuperarea celor care au consumat droguri se face cu mult mai mult succes dacă aceştia Îl acceptă pe Dumnezeu în viaţa lor. De asemenea, duhovnicul îndeamnă părinţii să-şi ţină copiii pe calea lui Dumnezeu şi adaugă: "Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu şi chemaţi la asemănarea cu El. Nu mergem spre asemănarea cu Dumnezeu, avem toate şansele să ne îndrăcim. Mulţi dintre ei îmi spun: "Părinte, oi fi posedat?" Eu le spun că există două feluri de îndrăcire: o îndrăcire prin posedare şi o alta prin împătimire. "Nu ştiu dacă, efectiv, e un diavol în tine, dar îi faci loc să intre prin patimile pe care le accepţi în viaţa ta. Eşti muncit de patimi, ele sunt scopul vieţii tale" Alteori le spun: "Luaţi-vă de lucru de la Dumnezeu, că dacă nu, vă dă diavolul cu normă întreagă" Unul dintre ei mi-a răspuns la un moment dat: "Ce normă întreagă, părinte, că ne ţine numai în supliment". "Lumea drogurilor nu e lumea mea"