A dărui, o ştim cu toţii, e poruncă. Astăzi însă a devenit modă. Toată lumea donează. La vreme de inundaţii, la alegeri, fie ele şi pentru cel mai amărât post de primar într-o comună uitată de lume. Milostenia s-a instituţionalizat. Aşa cum frumos şade oricărui stat, există cel puţin o instituţie socială care se îngrijeşte, măcar la nivel legislativ, de cele trebuincioase nevoiaşilor.
La urma urmei, drepturile omului, apoi constituţiile au grijă să stipuleze "dreptul la o viaţă decentă". Însă toate acestea se orânduiesc cel mai des doar în documentele semnate de către politiceni. Aşadar, unde eşuează milostenia în secolul cuceririi "cerurilor"?
Instituţionalizarea milei a eşuat
În Marea Britanie, caritatea este o realitate. Dezvoltată de prinţesa Diana, a prins avânt. Astăzi nu există stradă fără cel puţin două magazine de caritate. Majoritatea au drept scop colectarea de fonduri pentru populaţia săracă a continentului african. Aşadar, se strâng mii de lire pentru femeile abuzate din Africa, pentru copiii care n-au acces nici măcar la o picătură de apă, pentru educaţie şi pentru agricultură. Scopurile sunt la fel de variate ca şi nevoile populaţiei. Mi s-a întâmplat să cumpăr produse până şi în numele copiilor din satele sărace ale României.
În universităţile britanice se studiază ştiinţa întrajutorării. Am învăţat la Kings College vreme de un an cum să creez strategii de ajutorare în caz de dezastru natural. Inundaţii, foamete, cutremure sau alte hazarduri create, aşa cum şi lumea academică recunoaşte, de cele mai multe ori, tot de către omenire. Am întors statistici pe toate părţile pentru a înţelege cum funcţionează instituţiile guvernamentale şi private, dar şi mentalitatea celor aflaţi în suferinţă. Anual, statul britanic şi Banca Mondială cheltuiesc sute de mii de lire pentru proiecte de cercetare în această ştiinţă a întrajutorării. Cercetători care mi-au fost profesori se dedică trup şi suflet într-o
colaborare la nivel mondial. Dar undeva, totuşi, tot acest efort eşuează. Cu toate proiectele, cu atât de multe strategii, în lumea de sud - aşa cum sunt numite continentele indian şi african în zona academică - suferinţa este la ea acasă. Ce-i lipseşte unei omeniri atât de avansate, care a umplut cerul cu sateliţi de comunicare, să hrănească miile de copii africani sau pakistanezi care mor zilnic? Cum de pământul care ne va oferi în curând bio-energia pentru maşini a sărăcit în hrana pentru sufletele rânduite de Domnul acestei lumi? De ce nu reuşeşte omenirea, cu toate departamentele sociale, nu puţine la număr, să aline suferinţele şi nici măcar să împiedice împânzirea plăgii sărăciei? E adevărat că totul stă în voinţa politică, însă realitatea demonstrează că, măcar la nivel demonstrativ, se încearcă, mai mult sau mai puţin, în funcţie de spaţiul geografic în care locuim. Altceva lipseşte!
Ioan, omul milei
Prin secolul al VI-lea trăit în Alexandria un om care reuşea singur ceea ce fac astăzi aceste instituţii ale statului modern. Un simplu om, care, departe de a avea deprinse ştiinţele academice ale întrajutorării sau mecanisme politice, a putut salva mii de suflete atunci când o parte din teritoriul egiptean a fost cuprins de foamete. Nu degeaba numelui său i s-a alăturat cuvântul "sfânt". Descriind setea de milostenie a Sfântului Ioan, părintele Arsenie Papacioc imagina într-o conferinţă un dialog între patriarhul Alexandriei şi Dumnezeu: "Hai, Doamne, să vedem care e mai milostiv, Tu sau eu?" Şi, într-adevăr, toată viaţa acest ierarh a dăruit. A oferit la un moment dat toată averea patriarhiei sale populaţiei năpăstuite a Alexandriei. A creat un sistem de ajutorare continuă a tuturor săracilor din cetate. Şapte mii cinci sute la număr. A trimis corăbii cu grâu pe rând populaţiei Ierusalimului şi celei a Britaniei, atunci când s-au aflat în pericol de foamete. Şi, pe măsura dăruirii, primea de la Domnul însutit. Se spune că făceau corăbiile de grâu coadă pentru a intra în portul Alexandriei, spre a fi trimise mai departe celor care aveau nevoie de ele.
A avea milă în lumea de azi
Sfântul Ioan alesese calea milosteniei şi, folosindu-se de puterea pe care i-o oferea funcţia, dar şi de credinţa sa, reuşea să împlinească cele pentru care trudesc astăzi zeci de creiere şi mii de mâini. Şi n-a fost singurul. Calendarul ortodox e plin de milostivi, unii mai vestiţi ca alţii - Sfântul Nicolae, Sfântul Vasile cel Mare, Spiridon, Mina-, şi lista ar putea continua la nesfârşit. Ce lipseşte totuşi instituţiilor statale pentru a împlini lipsurile materiale ale omenirii? Deşi sună moralizator şi idealist, lipseşte Dumnezeu. Facem zilnic planuri fără a-L mai include pe Cel care pe toate le poate împlini. Oricât de filosofic ar suna, am înlocuit milostenia cu ştiinţa întrajutorării, ajungând să dăm fără a da. E adevărat că suntem neputincioşi, că nu vom reuşi să-i mulţumim pe toţi, că omenirea e de câţiva ani într-o criză financiară ce se adânceşte pe zi ce trece. Se încearcă la modul cel mai real crearea de pârghii pentru a nu intra într-un colaps total. Însă toate fără rost dacă nu vom învăţa cu toţii, până la ultimul politician, funcţionar sau bătrân din cel mai izolat cotlon al lumii, că neputinţa noastră stă în necredinţă. Degeaba ajutăm şi muncim dacă nu plecăm genunchii şi cugetul în faţa lui Hristos. Veţi gândi poate că e frumos să vorbim despre toate astea, dar trăim într-o lume modernă, în care lucrurile nu mai stau precum tocmai le-am descris. Însă cea mai mare pildă de milostenie a veacurilor pe care le trăim e poate părintele Paisie Aghioritul. Acest om, extrem de sărac, dăruia tot ce avea - puloverul de lână de pe el şi papucii din picioare, însă mai presus de toate, pe sine însuşi. Nu de multe ori, cei care l-au cunoscut povestesc cum părintele zicea: "Azi nu beau nici apă, căci fraţii mei din Africa însetează". Poate atunci când vom învăţa să-i vedem pe cei suferinzi ca fraţi, şi nu doar asistaţi, vom reuşi să învingem din suferinţele acestei lumi.
Milostenia în numele lui Dumnezeu
Continuând tradiţia sfinţilor, Biserica Ortodoxă Română şi-a creat propriile instituţii ale milei. Aziluri, cantine sociale, orfelinate, case pentru mamele singure şi chiar spitale. Deşi numeroase, ca centre ce aparţin instituţiei Bisericii, au devenit puţine, în umbra săraciei ce bântuie România. Despre aceste organisme se scrie puţin în presa laică, pentru că aceia care trudesc pentru împlinirea milei nu mai au timp de vorbe. Uneori mai apare un articol răzleţ sau un reportaj pe la televizor având ca subiect pe părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, pentru ca mai apoi să curgă nenumărate critici despre ceea ce nu face Biserica Ortodoxă. Însă înainte de a arunca cu piatra, uităm că acel ceva nu trebuie făcut de o instituţie, ci de către fiecare dintre noi. Şi dacă o zi în an am posti pentru fraţii noştri mai săraci, fie ei în Africa sau vreun cotlon al României, Dumnezeu şi-ar găsi poate omul prin care să trimită "corăbiile cu grâne", ca-n vremurile Sfântului Ioan cel Milostiv.
