Mentalul colectiv al societăţii româneşti este marcat, printre altele, de principiul potrivit căruia nu poţi construi nimic dacă nu ai distrus din temelii tot ce era mai înainte. Această instabilitate de fond sporeşte coeficientul de neîncredere pe care îl avem unul faţă de altul, dar şi al străinătăţii faţă de noi. Suntem frustraţi de libertatea de a dărui şi ne lăsăm purtaţi de iureşul unei răzgândiri neziditoare, care inundă orice tărâm al vieţii noastre - social, moral, politic, familial sau religios.
Începând cu Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), principiul aşa-numitei "reconstrucţii sociale complete" înlocuieşte tradiţia reformelor treptate. Acestea erau numite simple "cârpeli": "Se cârpea mereu câte ceva, deşi ar fi trebuit să se înceapă prin a curăţa locul şi a îndepărta toate vechile materiale" ("Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni", Editura Ştiinţifică, 1958, p. 139). Cu alte cuvinte, nu poţi construi fără să dărâmi din temelie tot ce a fost înainte. În logică dumnezeiască însă, nu există revoluţie şi distrugere. Până şi diavolul este îngăduit, lucrările lui fiind întoarse, prin pronia divină, spre binele credincioşilor.
Societatea românească trăieşte şi astăzi în gravitaţia acestui mental radical, "revoluţionar", care nu vede nimic bun şi recuperabil în lucrarea înaintaşilor. Mandat după mandat, nereuşitele şi neîmplinirea platformei-program au fost justificate prin greşelile trecutului şi necesitatea demolării. Practic, s-a tras de timp, nu s-a construit, dar s-a distrus. De aceea, astăzi nu avem propriu-zis nici agricultură, nici industrie, cei doi piloni care susţin, de altfel, orice economie sănătoasă.
Tot ce construim dărâmă, peste noapte, o altă echipă de ziditori ai propriilor interese. Suntem un regim democrat şi european, dar încă puternic marcat, în planul mentalităţilor şi în comportament, de atitudinea "revoluţionară" distructivă, specifică stângii radicale şi formaţiunilor "socialiste".
Neîncrederea din familie şi societate
În acelaşi orizont al "deconstrucţiei" se înscriu şi relaţiile de dragoste. Cuplurile tind să se destrame într-un interval tot mai scurt de la căsătorie. Oamenii refuză să îşi făurească o viaţă împreună prin răbdare. În caz de dificultăţi, alternativa de a o lua de la "zero" cu altcineva devine tot mai seducătoare.
În planul relaţiei cu semenii se resimt aceeaşi neîncredere şi frică de a ne implica în proiecte cu celălalt. Ne temem ca nu cumva să ne fure şi să ne înşele cel de lângă noi, care "ştii", fără nici un dubiu, că te va trage pe sfoară, dacă va avea ocazia. De aceea, mulţi iau decizia de a fura sau înşela înainte să îi fure sau să îi prade celălalt. Suspiciunea şi neîncrederea prin care ne raportăm la străini şi unul faţă de celălalt ne fac să fim angajaţi într-un "război al fiecăruia împotriva fiecăruia", după expresia celebră a filosofului englez Thomas Hobbes (1588-1679). Nu este vorba atât de purtarea unor bătălii, ci de "voinţa nestinsă de înfruntare" ("Leviathan or the Matter, Forme & Power of a Common-wealth Ecclesiasticall and Civill", London, 1651, XIII, 8).
Oamenii sunt mistuiţi de o neîncredere reciprocă şi se păzesc unii de alţii făcând apel la forţă sau vicleşug ("Leviathan..."). Corupţia care ne macină unitatea ca neam ne-a făcut să ne pierdem şi simplitatea reacţiilor, astfel încât nu mai ştim să dăruim, nici să primim. Ne temem de cel care ne face daruri, ca nu cumva să ne solicite vreun favor, pe care îl putem sau nu onora. Ne temem şi să dăruim, ca nu cumva gestul nostru să fie interpretat ca interesat.
Felul în care ne comportăm ne dă pe faţă şi ceea ce gândim despre semenii noştri. Hobbes îndeamnă pe fiecare dintre noi să reflecteze la: "ce crede el despre compatrioţii săi atunci când călătoreşte înarmat; despre concetăţenii săi atunci când îşi ferecă uşile; despre copiii şi servitorii săi atunci când îşi încuie cuferele. Nu acuză el omenirea prin acţiunile sale?" ("Leviathan"). Ni se cere desigur prudenţă, dar şi iubire.
Echilibrul între prudenţă şi iubire
Ne putem întreba, mai departe, care este raportul între virtutea iubirii de aproapele şi prudenţă? În mod cert, acea relaţie cu "altul", neîntrerupt reglată prin calcule, amendamente şi interese, nu are legătură cu Duhul lui Hristos. Păzindu-ţi spatele de celălalt, poţi crede că acţionezi isteţ şi precaut, însă cu siguranţă că nu şi din iubire. Manifestarea acestei virtuţi a prudenţei dusă până la exces generează frustrări şi distanţare afectivă. Atunci când îţi ascunzi întreaga vulnerabilitate sub armura prudenţei, desigur că omul nu te mai poate răni. Dar anulându-i libertatea de a-ţi face rău, îl frustrezi şi de libertatea de a-ţi face bine, de a-ţi obloji rănile. Prudenţa ne îndeamnă să "încercăm" oamenii şi duhurile. Apoi să le acordăm toată încrederea noastră, sau să n-o acordăm deloc. Însă, chiar contrar practicilor judiciare încetăţenite, în care acuzatul se bucură iniţial de o prezumţie de nevinovăţie, noi începem de la prezumţia de vinovăţie a "celuilalt", aşteptând ca nevinovăţia să şi-o dovedească în timp.
Şi, astfel, consumaţi de un pesimism nevindecabil în privinţa relaţiilor interumane şi a forţei dumnezeieşti de a preschimba răul în bine, le "interzicem" celorlalţi să fie buni. Nu este de dorit o astfel de "societate ştiinţifică", cum o numea şi Dostoievski, "în care să nu pot face rău", ci dezirabilă este aceea "în care să am voie să săvârşesc orice rău, dar să nu doresc acest lucru eu însumi" ("Caietul siberian", fr. 87, în "Scrisori despre literatură şi artă", Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, p. 376).
Sfântul Ioan Gură de Aur despre libertatea de a fi bun
Mântuitorul Iisus Hristos ne îndemna să nu ne împotrivim celui care vrea să ne facă rău, şi chiar să îi oferim posibilitatea să ne facă şi mai mult rău decât şi-a propus. După comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur, răul trebuie răbdat de bunăvoie, pentru că nu poate fi biruit prin împotrivire. Hristos "nu porunceşte numai ca cel nedreptăţit să stea liniştit, ci să-i dea celuilalt prilejul să facă şi mai mare rău, întinzându-i celălalt obraz". Aşadar, ni se propune nu doar să nu ne mâniem dacă suntem pălmuiţi, ci chiar să îi oferim agresorului nostru prilejul "să-şi sature pofta de a te lovi, ca să nu-l facă să creadă că ai suferit prima lovitură, pentru că n-ai putut altfel". Atitudinea noastră de a întoarce şi celălalt obraz ar trebui să îl oprească pe agresor de la a doua palmă, prin "frâul" ruşinii ("Omilia a XVIII-a", în "Omilii la Matei" Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pp. 233-234).
Cu alte cuvinte, ni se cere să ne mărturisim, întâi de toate, libertatea de fiinţe spirituale, de fii ai lui Dumnezeu: suntem liberi să răspundem răului cu rău, dar liberi şi să răspundem răului cu bunătate. Nevoindu-ne să optăm pentru bine, indiferent de presiunile care sunt asupra noastră, provocăm conştiinţa celuilalt. Am putea şi noi să lipim agresorului nostru un dos de palmă, să ne apărăm şi chiar să atacăm. Creştinul întoarce însă şi celălalt obraz, opunând răutăţii demonice forţa răbdării dumnezeieşti.
Lupta duhovnicească nu o dăm cu aproapele, ci cu demonii
Mulţi dintre noi pierd din vedere că lupta noastră nu este cu semenii, ci cu diavolii care îi aţâţă, uneori, împotriva noastră, ca să îi urâm şi să nesocotim, astfel, porunca iubirii de aproapele. La fel, demonii l-au ispitit de Hristos, asmuţind lumea împotriva lui. Însă legiunile întunericului nu au reuşit să îl determine să răspundă răului cu rău şi să încalce porunca iubirii de aproapele şi de Dumnezeu. Dimpotrivă, Hristos se ruga pentru iertarea duşmanilor săi. Aceştia i-au omorât trupul, dar nu i-au putut ucide şi dragostea pentru ei. Să urmăm lui Hristos şi să ne silim să repetăm în fiecare zi alegerile bune care ne zidesc şi pe noi înşine, şi pe celălalt.
