În aceste vremuri de violente încercări, tot mai mulţi semeni se simt în societate prizonieri în propriile lor vieţi şi adoptă statutul de "cetăţean turmentat", ca singură posibilă modalitate de supravieţuire. A fi "prizonier în propria viaţă" s-ar traduce prin "dreptul democratic de a vorbi la lampă", cum se exprima cineva. Adică de a ţipa suferinţa fără să-i pese cuiva de asta. Iar statutul de "cetăţean turmentat" ar asigura măcar sănătatea mentală.
Oare aşa să fie? O recitire a "Epistolei către Diognet" ne va aduce la realitate, reamintindu-ne încă o dată că, deşi locuim pe pământ, suntem cetăţeni ai cerului.
Provocările cotidiene au transformat societatea în ultima vreme într-un fel de război în care mulţi dintre noi se simt deja căzuţi prizonieri în propria lor viaţă. Aventura supravieţuirii în această realitate începe din clipa în care deschidem dimineaţa ochii în propria casă, locul în care ne simţeam până mai ieri în siguranţă. Spun până mai ieri, pentru că şi în această ultimă redută, cineva nevăzut a reuşit să ne strecoare suficientă teamă ca să nu putem vieţui neameninţaţi.
Situaţia devine de-a dreptul explozivă în momentul în care ieşim din cămin, căci, afară, viaţa se transformă pur şi simplu în infern. Dacă nu am fost sacrificaţi de concetăţeni, şi ei la fel de prizonieri ca şi noi, vom fi lichidaţi cu ajutorul sutelor de taxe pe care trebuie să le plătim statului, spun unii, care descoperă şi soluţii de salvare: evadarea din propria ţară, din propria viaţă, sau adoptarea statutului de "cetăţean turmentat", ca singură modalitate de a supravieţui mental, chiar dacă până la urmă vom muri timpuriu, într-un şanţ, pe drumul dintre casă şi cârciumă sau, în cel mai fericit caz, "cu un ficat cirozat", ca să-i cităm din nou.
"Cetăţeanul turmentat" se lipseşte de Dumnezeu
Să recunoaştem, fiecare dintre noi avem suficiente argumente să credităm, fie şi parţial, un asemenea scenariu, căci nu de puţine ori ne-am strigat suferinţa, exercitându-ne "dreptul democratic de a vorbi la lampă". Adică am ţipat în van, fără să-i pese cuiva. O recunosc chiar conducătorii noştri care ne spun direct, fără să clipească: "Niciodată un stat nu va putea să se îngrijească de fiecare cetăţean, să aibă sub control viaţa fiecărui cetăţean şi pe deasupra să i-o facă şi mai bună".
Dacă această inepţie ar fi adevărată, fiecare dintre noi ar trebui să ne simţim eliberaţi de obligaţiile către stat, liberi să ne descurcăm cum putem, să nu mai plătim impozite, să nu mai respectăm legile, să nu ne mai supunem faţă de autorităţi. Să evadăm din ţară, din tranşeea vieţii, în care ne simţim ca nişte prizonieri. Or, asta nu este posibil. De aceea, şi a admite că ar trebui să ne însuşim statutul de "cetăţean turmentat" ca să putem supravieţui este tot o inepţie. Acest statut ar echivala cu iresponsabilitatea, cu nepăsarea, cu disperarea, cu acceptarea înfrângerii fără luptă. Cu asumarea acestei lumi pe dos în care, manipulaţi şi depersonalizaţi, vom sfârşi cu adevărat cirozaţi de timpuriu prin şanţurile fetide ale societăţii sau, incapabili de a ne mai cufunda în abisul fiinţei noastre, vom sfârşi de-a binelea în abis. Până la urmă, adoptarea acestui statut ar echivala cu lipsirea de Dumnezeu. Şi cine se poate lipsi atât de uşor de Dumnezeu?
Locuim pe pământ, dar suntem cetăţeni ai cerului
În aceste vremuri în care mai mult ca oricând simţim alterarea societăţii până în măduva ei, când valorile devin maşinale, absurde, şi misterul existenţei este tranşat de necredincios prin înlocuirea lui "a fi" cu "a avea", prin punerea mai presus a proprietăţii decât fiinţarea, nerecunoscând că a înlocui "a fi" cu "a avea" este o escrocherie, recursul la o perlă a literaturii creştine din primele trei secole după Hristos este izbăvitoare.
"Epistola către Diognet", căci despre ea este vorba, această scriere cu autor necunoscut, vine să ne salveze din marasmul în care rătăcim. Ei, bine, pentru a înţelege acest lucru, iată ce ne îndeamnă minunatul anonim: "Curăţeşte-te de toate gândurile care ţi-au stăpânit mai înainte mintea, înlătură obişnuinţa care te-a rătăcit, fii un om nou, ca de la început... priveşte nu numai cu ochii, ci şi cu mintea... Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte... Învăţătura lor nu e descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni care cercetează cu nesocotinţă, nici nu o arată ca unii ca pe o învăţătură omenească... Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străini iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini, orice ţară străină le este patrie şi orice patrie le este ţară străină... Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar prin felul lor de viaţă biruiesc legile... Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu toate aceste înjosiri, sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează, sunt insultaţi, dar cinstesc... Ca să spun pe scurt ce este sufletul în trup, aceia sunt creştinii în lume... Sufletul muritor locuieşte în cort muritor. Şi creştinii locuiesc vremelnic în cele stricăcioase, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea. Sufletul chinuit cu puţină mâncare şi băutură se face bun. Şi creştinii pedepsiţi în fiecare zi se înmulţesc mai mult... Citind şi ascultând cu râvnă acestea, veţi cunoaşte câte dă Dumnezeu celor ce Îl iubesc drept pe El..."
Să fim liberi în libertatea lui Dumnezeu
Aşadar, să Îl iubim drept pe Dumnezeu. Să ne trezim zilnic dându-ne seama că toate lucrurile pe care le facem vin dintr-o obligaţie pe care ne-o insuflă El. Să fim liberi în libertatea Lui şi să ne eliberăm din prizonieratul propriei noastre contemporaneităţi. Să dinamităm stereotipiile umane, pentru că libertatea noastră este înscrisă de El în noi încă de la crearea noastră, fiind legată de faptul că suntem aduşi la existenţă după chipul lui Dumnezeu.
Să ne amintim zilnic, asumându-ne doar identitatea de cetăţeni ai cerului că, în calitate de creştini, locuim vremelnic în cele stricăcioase, aşteptând nestricăciunea cerurilor. Astfel nu ne vom mai simţi prizonieri în propria viaţă şi nici nu ne vom salva iluzoriu agonizând cirozaţi prin şanturile fetide ale societăţii.
