Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Omul, doar făptură socială?

Omul, doar făptură socială?

Un articol de: Augustin Păunoiu - 10 Oct, 2011

Creştinismul ca adevăr viu care nu va îmbătrâni vreodată a generat în istorie o civilizaţie nouă, naţiuni noi, un om nou. Statele europene nu pot nega acest lucru. Biserica creştină reprezintă şi azi, ca şi acum 2000 de ani, semnul unei prezenţe care se manifestă ca viaţă inepuizabilă şi neîntreruptă. Relaţia dintre puterea pământească şi Biserică de-a lungul anilor a cunoscut multe schimbări, dar mesajul Bisericii este că Dumnezeu S-a făcut om, a intrat în lume şi o conduce spre Împărăţie.

Despre raportul Biserică - Stat începând din Bizanţ până în perioada contemporană stăm de vorbă cu părintele Michel Kubler, fost redactor-şef al cotidianului francez "La Croix".

Părinte Michel Kubler, vorbiţi-ne pentru început despre poziţia Bisericii faţă de Stat (puterea politică) în primele secole la Bizanţ şi în Occident.

Nu sunt istoric de profesie. Mi se pare că în acea epocă, raportul între Biserică şi Stat (dacă se poate aplica acest concept modern acelei perioade) nu era foarte diferit în Occident faţă de Orient. În raport cu Biserica, Imperiul Roman al primelor secole ale erei creştine s-a comportat în aceeaşi manieră atât la Roma, cât şi la Bizanţ: ostilitate mai întâi, care a mers până la persecuţie, apropiere apoi (începând de la Constantin şi de la edictul de la Milan, în 313), cu riscul confuziei. Această relaţie s-a menţinut de-a lungul primului mileniu, dacă nu în toate privinţele, cel puţin în principiul său. Astfel, când Carol cel Mare a fost încoronat împărat de papă, aceasta nu s-a petrecut pentru a distinge Occidentul de Bizanţ, ci mai degrabă pentru a rivaliza cu Noua Romă.

În mare, începând cu Constantin, cele două părţi ale Imperiului (sau cele două imperii) s-au situat în registrul simfoniei între Biserică şi Stat - pentru a relua acest termen al tradiţiei bizantine: o colaborare foarte strânsă între tron şi altar, fiecare recunoscând autoritatea proprie a celuilalt în competenţa/registrul său specific - temporalul pentru primul, spiritualul pentru cel de al doilea - şi cele două unindu-se pentru ca religia creştină să determine integralitatea vieţii persoanelor şi a societăţii. Iar aceasta cu riscul devierilor, cum a fost cezaro-papismul care vedea pe împărat uzurpând prerogativele patriarhului pentru a concentra toate puterile în mâna sa.

A fost dificil să se păstreze mult timp şi în întregime echilibrul între patriarh supus (în calitate de cetăţean) împăratului şi împăratul supus (în calitate de creştin) patriarhului…

"Două iubiri au zidit două cetăţi…"

Descrieţi, vă rog, relaţia între Imperiu şi Biserică aşa cum apare ea în opera "De civitate Dei" a Fericitului Augustin.

Episcopul Hiponei în lucrarea sa fundamentală "Despre cetatea lui Dumnezeu" distinge în mod radical două organizări şi poate chiar două dispoziţii interioare - din care provin aceste două realităţi: "Două iubiri au zidit două cetăţi: cea pământească prin iubirea de sine până la sfidarea lui Dumnezeu şi cea cerească prin iubirea de Dumnezeu până la dispreţuirea de sine. Una se trufeşte în ea însăşi, cealaltă se laudă în Domnul." Un creştin, într-o asemenea perspectivă trebuie indubitabil să aleagă în care parte îşi angajează viaţa sa, bine ştiind că aceste două realităţi vor coexista până la sfârşitul veacurilor.

Care este raportul dintre cele două entităţi în Occident astăzi?

Spre deosebire de Europa de Est, unde influenţa Ortodoxiei menţine legături foarte apropiate între Biserică şi Stat, acest raport se schimbă în funcţie de ţară, atunci când vorbim despre Occident. Chiar recunoaşterea rădăcinilor creştine, despre care se pomeneşte astăzi, este variabilă. Nu este o întâmplare. De exemplu, dacă este vorba despre Franţa şi Germania, care au blocat menţionarea "rădăcinii creştine" a Europei în introducerea Constituţiei Europene, aceste două ţări sunt cele în care referinţa la Secolul Luminilor (Lumières sau Aufklärung) este mai pregnantă, pe când alte state ca Spania sau Italia au rămas favorabile unei asemenea menţiuni.

În ciuda acestor variaţii, există totuşi un fond comun care determină ansamblul atitudinilor între politică şi religie în Occident astăzi: laicitatea. Chiar dacă această idee este foarte diferită de la o epocă la alta, de la o regiune la alta, baza sa ideologică care separă clar sfera spiritualului de cea a temporalului este unanimă.

Care ar fi modelul ideal al relaţiei Biserică-Stat?

Dacă credem celor afirmate de Fericitul Augustin în a sa "De civitate Dei", şi eu cred asta cu tărie, un model ideal nu poate fi întâlnit, fiindcă cele două cetăţi vor coexista până la sfârşitul istoriei, precum bobul de grâu şi neghina din parabola evanghelică.

În lipsa unui model perfect, putem totuşi să ne întrebăm care sistem ar fi mai echilibrat.

Şi din punctul meu de vedere, este posibil să-l găsim în afara extremelor, într-o dreaptă măsură. Prima extremă de evitat este o apropiere prea mare între Biserică şi Stat, care poate duce cu sine la o dependenţă (politică, economică, ideologică etc.) ale uneia din cele două părţi faţă de cealaltă. Mai există o altă capcană, a distanţei prea mari între cele două de care trebuie să ne ferim, distanţă care ar face pe fiecare străină faţă de ceea ce reprezintă ea pentru cealaltă entitate - ca şi cum omul ar fi doar o făptură socială, pe de o parte, şi o pură "fiinţă spirituală" de partea cealaltă!

Dreapta măsură poate fi găsită atunci într-o bună înţelegere reciprocă a funcţiunilor proprii ale Bisericii şi ale Statului, într-o sănătoasă colaborare pentru binele persoanelor şi pentru ansamblul societăţii, dar păstrând întotdeauna cu acrivie libertatea fiecăruia: tot ceea ce ar plasa una din cele două instituţii sub puterea celeilalte trebuie să fie absolut evitat. Biserica nu trebuie să renunţe niciodată la marea libertate a fiilor lui Dumnezeu în schimbul unui confort material sau instituţional, al unei puteri de influenţă politică.

Europa actuală recunoaşte rolul pe care l-a jucat creştinismul în dezvoltarea sa istorică, culturală, socială şi în toate compartimentele vieţii?

Nu ar fi drept să dăm un răspuns fără nuanţe la această întrebare. Trebuie să facem distincţii mai întâi conform domeniilor: astfel, există astăzi un larg consens în Europa pentru a recunoaşte rolul favorabil determinant al creştinismului în formarea culturală a întregului continent artă, literatură, arhitectură…), dar mult mai puţin în elaborarea valorilor sale, a căror paternitate - cel puţin în Occident - mulţi preferă să fie atribuită Renaşterii şi Revoluţiei Franceze, ca şi cum drepturile omului şi virtuţile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii nu şi-ar afla sorgintea în Evanghelie.

Lucrarea Bisericii

Relaţia Biserică-Stat nu poate fi neutră din punctul de vedere al valorilor. Ce aduce Biserica, ce aport are ea la bunul mers al societăţii?

Bisericile nu încetează, în Franţa, ca în toate ţările din Occident, să pună în lucrare dreptul lor de a face cunoscut punctul de vedere creştin asupra problemelor pe care le ridică societatea: nedreptăţi sociale, grija pentru cei săraci şi marginalizaţi, chestiunile legate de bioetică… Poziţia lor asupra tuturor acestor subiecte este aşteptată cu interes. Credincioşii slujesc societatea aducând asupra problemelor sociale o viziune inspirată din valorile Evangheliei, fără a o impune nimănui, luminând însă discernământul tuturor. Sunt fericit să pot adăuga că aceste luări de poziţie ale Bisericilor asupra chestiunilor legate de societate se fac foarte adesea, în Europa de Vest, în înţelegere mutuală între diferitele confesiuni creştine, mai mult chiar, prin declaraţiile comune ale mai-marilor Bisericilor catolice, ortodoxe şi protestante ale aceleiaşi ţări. Această mărturie a unităţii întăreşte evident credibilitatea lor.

Dincolo de aceste luări de poziţie publice, un alt răspuns important al Bisericii la diversele situaţii sau probleme ale societăţii trece bineînţeles prin acţiunea credincioşilor în centrul lumii unde sunt ei, pentru a relua nişte imagini evanghelice, precum aluatul care dospeşte toată frământătura sau sarea pământului.

Fie că se manifestă restrâns, în cadrul parohiilor, fie în grupuri mari sau mişcări creştine, lucrarea Bisericilor cunoaşte în Occident o vitalitate extraordinară pentru slujirea oamenilor, în special a celor săraci.