Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Pieţele n-au suflet

Pieţele n-au suflet

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Cătălin Raiu - 19 Dec, 2011

Criza economică pe care o traversăm este efectul lăcomiei. Nu este însă suficient să biciuim egoismul personal al fiecăruia dintre noi pentru a pune capăt unei situaţii negative care nu este generată de haosul acumulativ personal, ci mai degrabă de instituţii ce posedă încă din codul lor genetic amprenta lăcomiei organizate.

Orice încercare de lecturare din punct de vedere politic a crizei actuale trebuie să lase la o parte elementele emoţionale, sociale şi economice pentru a oferi un răspuns la întrebarea: Ce este fundamental greşit în arhitectura politică a postdemocraţiei de tip european? Dacă pentru a aplica raţionalitatea moralei e necesar să căutăm distincţia ultimă dintre bine şi rău, dintre Mântuitorul Hristos şi diavol, în plan economic discursul care explică fenomenele şi procesele financiare în absenţa profitabilităţii sunt deliruri emoţionale la adresa neîncrederii în pieţe, a deficiturilor sau a lăcomiei.

Demonul leneş

Guvernanţa instituţiilor de tip Uniunea Europeană, Banca Mondială sau Fondul Monetar Internaţional consonează cu trendul politic iniţiat de gândirea a doi oameni politici extrem de influenţi: Ronald Reagan, preşedinte al SUA (1981-1989), şi Margaret Thatcher, premier al Marii Britanii (1979-1990). Neoliberalismul dominant în lumea nord-atlantică inaugurat în practică de cei doi descrie o arhitectură politică printr-o teologie negativă la adresa statului. Acesta este un prost gestionar, un imperfect actor economic, un risipitor al bunăstării produse de "economia reală" şi joacă rolul de demon în urcuşul antiduhovnicesc spre bunăstare. Statul a devenit un demon leneş care nici măcar nu mai ispiteşte pieţele financiare pentru că ambele se află într-o dulce complicitate descrisă sub numele de stat-piaţă.

Tocmai pentru că pieţele sunt dependente de state (salvarea băncilor prin fonduri de la bugetele de stat sau chiar naţionalizări ale băncilor), iar statele sunt la mâna companiilor private (marile corporaţii internaţionale nu investesc nicăieri fără o negociere directă cu guvernele), efortul de a căuta relevanţa cetăţeanului, locului şi a raţionalităţii sale ca persoană umană este zadarnic. Privite prin lupa vechilor exigenţe democratice, noile forme ale democraţiei sunt în total răspăr cu arhitectura politică pe care, românii mai puţin, dar europenii în special, erau chemaţi în ultimele două secole să o legitimeze la urna de vot. La origine, Europa s-a dorit unită pentru a pune capăt războaielor şi pentru a proiecta o piaţă unică europeană care să ţină departe de fluctuaţiile mondiale bunăstarea cetăţenilor ei. A devenit în schimb o simplă umbrelă pentru marile companii internaţionale cu bugete ce depăşesc multe dintre bugetele ţărilor membre şi care au nevoie ca de aer de reguli fixe pentru a-şi asigura stabilitatea investiţiilor: moneda euro, lipsa graniţelor, politică fiscală comună şi deficite controlate prin constituţiile naţionale. Prin urmare, la întrebarea fundamentală pe care o pune ştiinţa politică: cine exercită puterea?, răspunsul nu poate fi decât: statele-piaţă. Fără îndoială că ţara noastră nu este unul dintre acele state-piaţă care să influenţeze lucrurile în mod decisiv şi, prin urmare, nu face decât să subscrie la deciziile liderilor europeni mult mai influenţi.

Postdemocraţia europeană

Cu toate acestea, o oarecare revoltă interioară generată de minime exigenţe democratice este necesară în condiţiile în care, din punct de vedere politic, nimic fundamental nu pare să se schimbe. Ne întrebăm, astfel, ce tip de democraţie propune guvernanţa europeană postdemocratică şi cine este beneficiarul direct al noilor reguli fiscale europene? Sau altfel spus: cum desfacem lăcomia instituţionalizată prin guvernanţa care a creat actuala criză?

Pentru moment, simplul apel la istorie ne arată că recordul creşterii economice contracronometru este cel mai uşor de bătut sacrificând democraţia. China oferă cea mai recentă mărturie, iar Germania nazistă pe cea mai solidă. Guvernanţa economică de tip FMI aplică principiul "1 dolar â 1 vot", ceea ce în plan politic echivalează cu o reîntoarcere la perioada de gestaţie a democraţiei moderne dominate de filosofia capacitară a votului cenzitar. Prin urmare, epicentrul lăcomiei instituţionalizate se află în însăşi inima guvernanţei corporate care tinde să acapareze decisiv şi instituţiile europene din ce în ce mai golite de tentaţia democraţiei. Prevalenţa privatului corporat asupra publicului, a economiei asupra politicii şi moralei sunt observabile mai ales în ţara noastră, unde dezbaterile politice nu sunt forme ale căutării binelui comun, ci simple speculaţii economice. Dezbaterile politice româneşti abundă în elemente ce ţin mai degrabă de domenii ale administraţiei, economiei sau guvernanţei. Discutăm de influenţe obscure asupra justiţiei, transparenţă decizională, eficienţa sistemului judiciar, mită electorală, nepotism, clientelism, scurgerea fondurilor publice etc. Toate aceste mari teme se află în grila de evaluare a bunei guvernanţe de tip european, dar nu sunt politice prin excelenţă. Preferăm, prin urmare, să tatonăm terenul politic în loc să încercăm să găsim un răspuns la singura întrebare care ne poate conduce către binele comun: Cine exercită puterea în comunitatea noastră, în oraşul nostru, în ţara noastră şi chiar în uniunea de state din care facem parte?