Pocăinţă, îndreptare şi smerenie

Pocăinţa aduce iertarea păcatelor şi reface legătura omului cu Dumnezeu, prin rugăciune, convorbire a omului cu Dumnezeu pe care Neagoe Basarab o defineşte conform "Scării" Sfântului Ioan Sinaitul.

Sufletul omului păcătos este părăsit de Duhul Sfânt, după pilda stupului părăsit de albine din cauza fumului. Acestea însă nu se depărtează, ci aşteaptă ca fumul să se ridice, ca să se întoarcă la faguri; "aşa şi Duhul Sfânt după greşalele noastre, tot ne aşteaptă, cândai doară ne vom întoarce spre pocăinţă, ca să să întoarcă şi el iar în trupul omului, cum şi albinele la agoniseala lor. Iar deaca vede că nu ne pocăim, ci să umple trupul nostru de păcate, deacii el fuge de la noi, ca şi albinele de fum, şi cu multa jale şi întristăciune îl părăseşte".

"Doamne, ce voi să fac? Greşit-am!"

Model de îndepărtare de Dumnezeu sunt prezentaţi protopărinţii Adam şi Eva, într-o povestire ce reproduce căderea lor în păcat. Scopul expunerii este de a arăta blândeţea şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de păcătosul care îşi recunoaşte greşeala şi şansa pe care primii oameni au pierdut-o pentru că, în loc să ceară iertare, au căutat justificări pentru fapta lor. Astfel, când îl găseşte pe Adam ascuns, întrucât aflase că e gol după consumarea din fructul pomului oprit, "tot îl întreba Dumnezeu blândicel, că încă nu-şi pornise Dumnezeu mâniia şi urgiia asupra lor, ci aştepta Dumnezeu cândai doar va zice Adam: "Doamne, ce voi să fac? Greşit-am!". Şi să-l iarte". La stăruinţa lui Adam de a nu recunoaşte greşeala, învinuind chiar pe Creatorul său Care îi dăduse soţie pe Eva, "iar Dumnezeu nici de aceia nu-şi vărsă mâniia spre dânşii, ci chemă pre Eva şi cu multe blândeţe îi zise, ca doară încar s-ar vinovăţi ia şi să zică că au greşit, şi să-i iarte". Abia după ce le-a dat ocazia să se pocăiască şi să primească iertarea divină "porni Dumnezeu mâniia sa spre dânşii şi-i scoase din raiu, cu mare urgie, pentru nesmereniia lor, căci nu să smeriră şi să ia de la Dumnezeu ertare până îi întrebă cu blândeţe şi până nu-şi porni mâniia sa pre dânşii". Iar dragostea lui Dumnezeu pentru om merge până într-acolo, încât pe Fiul Său, Iisus Hristos, L-a dat spre pătimire, ca să-i poată spune, după Înviere: "O, Adame, dentâi te făcui din tină cu mâinile mele şi-ţi dedei suflet din gura mea şi vieţuişi; iar acum a doao oară, iar te răscumpăr din puşcăriile iadului cu sângele mieu. Că pentru călcarea şi neascultarea ta toţi drepţii merseră în puşcăriile iadului, iar pentru sângele mieu eşiră toţi din iad şi întrară întru împărăţiia ceriurilor". Exemplu de pocăinţă este oferit Sfântul Apostol Petru, "că el, deaca cunoscu păcatul său, că au greşit şi s-au lepădat de Dumnezeul său, nu zăbovi ca Adam, ca să nu-şi pue Domnul mâniia pre dânsul, ci într-acela ceas plânse cu amar şi zise aşa: "Greşit-am înaintea ta, Doamne, Dumnezeul mieu, greşit-am şi am făcut hicleşug înaintea ta, căci m-am lepădat de tine". Deaciia, Dumnezeu într-acel ceas îl ertă şi-l puse mai marele apostolilor şi-i dede şi cheaia împărăţiei ceriurilor pre mâna lui, pentru căci grăbi cătră pocăinţă".

Ca orice episod scripturistic reprodus în "Învăţături", şi acesta se încheie cu interpretarea autorului: "Văzuşi cum au dat Dumnezeu lui Adam tot raiul şi-i zise: să fie biruitoriu preste tot raiul, iar numai din pomul care-i poruncise să nu mănânce? Într-acesta chip au dat Dumnezeu şi noao. Lui Adam i-au dat hrana raiului, iar noao ne-au dat dulceaţa pământului într-această lume şi din sporiul ei să ne hrănim. Şi ne opreşte şi pre noi să nu mâncăm de cele ce nu plac lui Dumnezeu, şi ştim şi noi cu adevărat care plac lui Dumnezeu şi care nu-i plac şi care porunci sunt preste voia Lui. Deci carele dentru noi va umbla în voia Lui, şi Dumnezeu încă va umplea pohta sa; iar cel ce va greşi dintru noi şi va călca poruncile lui Dumnezeu, unuia ca acesta nu i să va umplea pohta de la Dumnezeu, ci încă îl va munci şi îl va căzni şi mai rău decât pre Adam".

"Un Domn iaste mai mare, carele au făcut ceriul şi pământul"

Smerenia domnului nu-i micşorează puterea dată de Dumnezeu, ci îl ajută să se ferească de patimile orgoliului. Câtă vreme recunoaşte că, deşi este stăpân al ţării, în ceruri există un Stăpân mai presus de el, smerenia îl va înălţa: "Domnul carele va vrea să cunoască că un Domn iaste mai mare, carele au făcut ceriul şi pământul, şi să să smerească înaintea Lui, acela să va înălţa". Consecinţă a orgoliului este prezentată pierderea raiului de către Adam: "Iar domnul carele nu să va smeri înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu-l va smeri pre dânsul, ca şi pre Adam. Că el, ce domnie era în mâinile lui? Iar apoi ce fu!?" Toţi oamenii vor răspunde în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu pentru faptele săvârşite în această lume, "că măcar împărat, măcar boiariu, măcar bogat, măcar sărac, toţi pre o cale vom să mergem la judecata lui Hristos şi să stăm înaintea lui. Şi atunci nu să va cunoaşte nici domn, nici împărat, nici boiariu, nici bogat, nici sărac, ci toţi vor sta fieştecarele cu lucrurile sale, măcar bune, măcar rele".

Despre bogăţie

Cuvântul lui Neagoe Basarab despre bogăţie pot răsuna din amvonul oricărei biserici: "Sau zici: "Bogat suntu, cât nu iaste altul ca mine în lume". Dar cum te vei chema bogat, când de bogăţiia şi de bunătăţile raiului, care-ţi era gătite în veci, tu te-ai lipsit de dânsele în veci? Dar acum ce bogat eşti? Sau de te vei îmbrăca în haine de frânghie, împodobite cu aur şi cu mărgăritariu şi cu pietri scumpe şi vei căuta la dânsele şi te vei vedea împodobit bine şi frumos şi vei zice: "Nimeni nu iaste ca mine" şi te vei umplea de bucurie şi de veselie, iar trupul ţi l-ai spurcat, şi Duhul Sfânt s-au depărtat de la tine? Dar cum poţi să te bucuri şi să te veseleşti, când Duhul cel Sfântu nu lăcuiaşte întru tine, ci au rămas trupul tău pustiiu, ca o casă când o părăseşte stăpână său? Că tot omul, măcar domn, măcar boiariu, măcar bogat, măcar sărac, de-ar dobândi toată lumea şi deaca-şi va piiarde sufletul, deacii ce folos îi iaste?".

Iar dacă vom ţine cont de demnitatea de domnitor a lui Neagoe Basarab, care îi asigura deplina putere şi întreaga avere a ţării, cuvintele despre adevărata putere şi bogăţie puse pe seama lui Dumnezeu sunt cu atât mai importante în pastoraţia sa: "Va fi gândul şi cugetul tot la Dumnezeu. Că acela cu Dumnezeu iaste, şi Dumnezeu cu dânsul! Deacii cu cel ce iaste Dumnezeu, acela iaste puternic, că puterea Celui de Sus lăcuieşte într-însul. Şi acela iaste bogat, căruia-i iaste dată împărăţiia ceriului şi hrana raiului. Şi acela iaste dăruit căruia îi iaste dăruită de la Dumnezeu faţa sa cea luminată, să să lumineze ochii lui văzând-o de-a pururea. Şi unuia ca acestuia i să cade să să veselească, carele va umplea voia lui Dumnezeu şi trupul său şi l va păzi în curăţie. Că într-acesta să va pogorî Duhul Sfânt şi să va sălăşlui într-însul şi va fi tot cu dânsul".