Bucuria în simplitate - dar al Sfântului Gheorghe Pelerinul în zi de duminică

Duminică, 17 august 2025 - o binecuvântată zi de vară cu soare domol și ușoară adiere de vânt, prilej tocmai bun pentru membrii unei comunități parohiale din Capitală să întreprindă un scurt și odihnitor pelerinaj în ambianța naturii. După-amiaza a fost petrecută la adăpostul binelui amplificat de tihna dobândită prin (re)găsirea la Dumnezeiasca Liturghie. Dar, înainte de a intra în amănuntele acestei zile împodobite și de pomenirea unui sfânt român aparte, trecem puțin prin istoria duminicii ca zi a săptămânii.

Un edict din martie 321, al Sfântului Împărat Constantin cel Mare, generaliza duminica zi oficială de repaus în Imperiul Roman (venerabili dies Solis). Ulterior, creștinii beneficiind de facilitatea acestei chibzuite hotărâri, treptat au trecut (cu denumirea) de la ziua soarelui spre Hristos-Soarele dreptății, Biserica „botezând” ziua Învierii, dies Domini/Dominica. Un amănunt interesant pentru noi, în contextul anului omagial curent, este că legalizarea duminicii ca zi unitară întreagă (24 h) de odihnă în țara noastră este și ea centenară, fiind de-o seamă cu Patriarhia Română, hotărârea de stat luându-se în vara anului 1925.

Duminica este o înviere și o înviorare săptămânală, un dar de Sus pentru odihna sufletească și trupească a întregii creștinătăți și nu numai. Asemenea și Patriarhatul, dincolo de zbaterile umane, este un dar al unității eclesiale coborât tot de la Dumnezeu, după secole de organizare și viață bisericească intensă pe teritoriul României de astăzi și din trecut. În sfârșit, în 1925, Biserica se odihnea prin întregire, recunoaștere și recunoștință, la adăpostul firesc al României Mari de la 1918. Întotdeauna, după evenimente însemnate răsare o istorie ce nu se mai ofilește. Întocmai, la nivel comunitar și personal, adesea o zi poate însemna ceva, în urma ei rămânând pace, mângâiere, amintiri pentru arhiva inimii.

Exact așa a rânduit Domnul, „în ziua cea dintâi a săptămânii” curente, pentru credincioși ai Parohiei „Buna Vestire” - Dobroteasa. Împre­ună cu părintele lor paroh, Liviu Barbu, o ceată de vreo 30 de enoriași, statornici și vrednici ostenitori ai lăcașului închinat Maicii Domnului, s-au bucurat de un drum la Bâldana, un sat la un ceas distanță în partea de N-V a orașului. Totul frumos, minunat și fără vreun plan ticluit din vreme, dovadă fiind că doar pe drum ne-am dat seama că eram pelerini chiar de sărbătoarea Sfântului nostru Gheorghe Pelerinul, deși fusese pomenit la otpust, slujba fiindu-i întrepătrunsă cu utrenia duminicii. Și „evadarea” din urban a fost o împletire armonioasă între popasul la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” - Bâldana, vizitarea unor morminte din apropiere, unde odihnesc frați adormiți în Domnul, care au purtat numele Născătoarei de Dumnezeu, ori care au făcut misiune prin pelerinaj, precum și o agapă frățească ținută într-o grădină.

Mănăstirea Bâldana este un loc ce încă supra­viețuiește într-un mediu privat de o tradiție monahală viguroasă ori de o credință puternică a localnicilor. Este întâia mănăstire cum o iei din București pe drumul comun spre Pitești și Târgoviște. O zărești numaidecât, puțin retrasă de la vechea șosea spre Argeș, între culturi de cartof și varză specifice zonei. Părintele stareț, protosinghelul Vicențiu Gruzea Calomfir, ne­anun­țat, însă dornic să vorbească pelerinilor, a împărtășit lucruri necunoscute despre istorioara locului. Reactivarea așezământului monahal a coincis cu propria sa renaștere în cinul călugăresc, petrecută în anul 1994, diacon celib fiind din 1992. Născut în 1968 și de fel din satul brăilean Constantin Gabrielescu, a viețuit mai întâi ca frate la mănăstirea târgovișteană Stelea. Apoi, Dumnezeu l-a purtat pe la hramul unui lăcaș parohial din părțile de sud ale Munteniei, astfel aflând de o biserică-filie ce aștepta de-un veac în sihăstria câmpului. Era chiar fosta și viitoarea Mănăstire Bâldana, rămasă în memoria locală „La Maici”, întrucât ctitorii ei, preotul de origine basarabeană, Gheorghe Bâldănescu, și soția sa, Maria, o fondaseră pe moșia familiei, între anii 1827-1831, ca schit de măicuțe. Inițial a fost pusă sub ocrotirea praznicului Nașterii Maicii Domnului, pentru o vreme medicul Gheorghe Polizu organizând aici îngrijirea mamelor cu traume postnatale. Ultimele călugărițe aveau să se retragă în 1894 la mănăstiri relativ apropiate, cum ar fi Pasărea, Țigănești ori Ghighiu, lăsând de strajă mormintele surorilor din vechea obște. După un veac de tăcere cvasitotală a clopotelor, glasul acestora a început din nou să vibreze-n văzduhul zonei, cu siguranță nu fără aportul celor din pământ și cer în același timp, întrucât rugăciunile cuvioaselor înaintașe demult sfințiseră lutul pe care astăzi se calcă cu evlavie. Reînnodarea vieții spirituale la Bâldana a fost plină de lipsuri materiale, dar niciodată lipsită de nădejdea în Dumnezeu. Încă de la călugărirea sa, în prezența blândului arhipăstor Vasile Costin al Târgoviștei, și a unor monahii din eparhie, părintele Vicențiu a simțit ca o mulțime de pași călcând smerit pe lespedea bisericii, pentru a ridica din nou cu el crucea călugăriei într-un loc unde mai fusese purtată. O bună vreme, pat de odihnă i-a fost o masă din biserică. Între alte greutăți ale începutului, prin zbaterea sa a fost recuperată și ordinea locului din mâinile și cerbicia unora înstăpâniți în poarta lăcașului părăsit, pentru frământarea și arderea cărămizii. Deși harnici acei oameni, de acum nu mai era vremea lucrării lor, ci a coacerii unor suflete la dogoarea povețelor unui ieromonah entuziast, pornit în pelerinajul devenirii sale de pe malul Dunării spre cel al Dâmboviței, atât pentru el, cât și pentru alții. Un beneficiar al înțeleptei sfătuiri de atunci a fost chiar parohul de astăzi al Bisericii Dobroteasa, care prin 1995 greu se îndura să-și lase mama și frații mai mici acasă, pentru a urma Facultatea de Teologie din București.

Treptat, odată cu lucrarea pastoral-misionară, știută și neștiută, s-a mai îmbunătățit și nivelul gospodăresc, însă, ca în fiecare caz, numai Dumnezeu cunoaște raportul dintre ele. Neîndoielnic, cea dintâi e cu mult mai importantă. Părintele Mitropolit Nifon, chiriarhul locului, în 2006 a resfințit biserica mănăstirii și i-a acordat atenție prin mai multe vizite pastorale. Un moment culminant a fost în iulie 2023, când așezământul monahal a primit în dar o părticică din moaștele Sf. Ier. Calinic, spre mângâierea sufletească a închinătorilor. Totodată, dobândirea neprețui­tului odor reprezintă refacerea unei binecuvântate legături peste timp, între fostul schit al maicilor de la Bâldana și Mănăstirea Cernica căreia i-a fost închinat chiar în vremea starețului Calinic (1818-1850).

Încântarea pelerinilor de la Dobroteasa a fost nespusă, de la mănăstire comuniunea fiind prelungită la o masă de obște în umbra grădinii casei natale a părintelui paroh, între pomi ce tocmai își ofereau roadele în vecinătatea unui solar de unde fiecare a putut să-și culeagă legume. Grupul a acoperit toate vârstele, pornind de la 3 ani și trecând de 80, toți fiind oameni deosebiți. Un dar „camuflat” a fost felicitarea comună pentru ziua aniversară a unei ostenitoare de excepție a bisericii - sora Sanda-Iuliana - care de ani mulți îngrijește lăcașul Dobrotesei ca pe propriul copil. „La mulți ani” a fost cântat și Mariilor și Marinilor din obște. Mulțumirea și încântarea au radiat din fiecare, bucurând nespus gazdele. Singurul regret, că nu am putut fi împreună încă și mai mulți.

În concluzie, duminică, de Sfântul Gheorghe Pelerinul, s-a reconfirmat: pentru orice comunitate parohială, fie că se merge într-un pelerinaj tradițional la Ierusalim, ori într-unul ocazional la Bâldana, la mii de kilometri sau la un ceas de casă, un pelerinaj și mesele comune servite pe parcurs reprezintă o bună și roditoare atitudine pastorală.