Reproşurile în familie

Ne încearcă adesea aversiunea faţă de oamenii care visează şi nu renunţă să lupte cu morile de vânt atunci când nu li se cere decât să construiască moara; care cred că pot atinge luna, în loc să se furişeze la lumina ei; care scriu poezii, în loc să cumpere muza; care dăruiesc lalele negre, în loc să le vândă formula secretă. Reproşurile noastre nu ne oglindesc însă decât propria inocenţă pierdută, aspiraţia de taină ca aripile ce ne-au căzut să crească din umerii altora. Şi sub reproşul că ceilalţi nu pot zbura, sperăm ca aceştia să ne poarte pe aripile lor.

Sunt cupluri tinere care, în locul dialogului cald şi constructiv, se împroaşcă cu cerneala reproşurilor, ca şi când ar fi trecut prin iarna unei vieţi întregi, şi nu prin pastelul a doar una sau două primăveri împreună. Dacă nici în "uvertura" căsniciei, când se presupune că dragostea are cele mai dulci acorduri şi mai suave armonii, nu suntem mai indulgenţi şi mai blajini, când atunci vom fi? La senectute, oare, când bolile, neîmplinirile şi o anume uzură biologică şi sufletească ne ispitesc să fim tot mai hapsâni? Să învăţăm să dăm luciu frumuseţii interioare acum, când ochii ne strălucesc de viaţă şi trupul ne zvâcneşte de putere.

"Tu", sublinia psihiatrul Gérard Leleu, este o impostură: a spune tu este a vorbi despre celălalt, în locul celuilalt, nu cu celălalt. Bine este să spui când ceva te deranjează, şi nu să "ţii" în tine, acumulând ură. Inteligent ar fi să rotim însă globul geografic al nemulţumirilor noastre pe axa unei culturi a dialogului, şi nu pe cea a unei subculturi de afronturi monologale. Altfel, după o ploaie de învinuiri, nu se va înmulţi decât ciuperca unor alte şi alte reproşuri. Dacă vrem ca partenerul chiar să schimbe ceva din comportamentul său, mai eficient este să atragem atenţia asupra sentimentelor de nefericire pe care le generează purtarea sa, ce erodează prezentul şi năruie viitorul relaţiei de cuplu.

Reproşurile reflectă propriile noastre defecte

Când suntem acuzaţi pentru ceea ce i se întâmplă celuilalt, acuza devine "un mod de a fugi de responsabilităţi şi de a te pune în rolul de victimă, culpabilizându-l pe partener", susţine acelaşi psihiatru.

Se poate spune că reproşurile pe care le faci îţi oglindesc propriile slăbiciuni. Dacă, de exemplu, îi vei reproşa soţului că este "mămos" sau "nehotărât" , poate că şi tu însuţi suferi de aceste slăbiciuni. Gérard Leleu preciza, de altfel, că acuza este "mijlocul de a proiecta, adică de a arunca asupra celuilalt acea parte din noi pe care o dezaprobăm". Defectul reproşat la partener poate fi real, "dar l-aţi reperat aşa de bine tocmai pentru că există şi în dvs., şi nu vă place deloc".

Pe de altă parte, când ni se face un reproş, să ne întrebăm dacă noi înşine chiar suntem ireproşabili. În ce măsură cauza care îl stârneşte pe celălalt să ne acuze suntem noi sau propriile sale conflicte interioare. Psihiatrul menţionat ne îndeamnă să întâmpinăm acuzaţiile jignitoare "ca pe o ocazie de a vă interoga asupra acestei părţi de umbră care este a dvs. şi pe care aţi negat-o întotdeauna şi, mai general, ca pe un prilej de a vă lua în discuţie şi de a vă cunoaşte mai bine".

Aceasta este şi o soluţie pentru a dezamorsa instantaneu conflictele, să ne asumăm învinuirile. De altfel, aprecia şi Sfântul Macarie de la Optina, "familia este cu adevărat creştină numai atunci când fiecare membru al ei ridică greutatea celorlalţi şi când se învinovăţeşte pe sine însuşi".

Cine nu se jertfeşte nu iubeşte

Totodată, ne putem întreba care este accentul caracterial specific unui partener obişnuit să incrimineze? Sentimentul că este neiubit, neînţeles, că nimeni nu se uită în "gura" lui constituie elemente-cheie în schiţa acestui portret. Este o persoană care nu e dispusă la jertfa de sine pe care o cere purtarea de grijă din iubire faţă de celălalt. Căci, a te jertfi înseamnă a trăi în regim secund, punând pe primul loc problemele şi interesele altora.

Or, acolo unde copiii au "bătut" pasul pe un al doilea veşnic loc, după fraţi, după surori sau veri şi verişoare, bucurându-se mai puţin decât aceştia de atenţia şi grija părinţilor, la maturitate, vor fi mai puţin dispuşi să nu "calce" peste interesele altora. Mai mult, părinţii pot mutila caracterul copiilor lor atunci când îi supun unor restricţii pe care aceştia nu le înţeleg, în numele "casei" şi al "cailor-putere" pentru care trebuie plătite rate şi făcute economii drastice.

Sacrificaţi fără voie, aceşti copii vor regresa pe scara unor sentimente de oroare şi aversiune faţă de ideea însăşi de "jertfă". Iar când vor deveni şi ei părinţi, aceştia vor fi înclinaţi să ofere copiilor lor tot ceea ce ei n-au avut. Adică o atenţie exclusivă, în care economiile pentru achiziţia unei proprietăţi personale trec pe locul al doilea, iar banii sunt efectiv risipiţi pe jucării şi plăceri copilăreşti, fără minimul de chibzuinţă. Pe de altă parte, acest tip de părinte va impune o educaţie autoritară, prin care va urmări să îşi materializeze visele neîmplinite în vieţile copiilor, cu sau fără voia lor. În acest fel apar adolescenţi dezechilibraţi, ce sunt adulţii uşuratici şi nevrotici de mâine, care, la primul obstacol întâlnit în cale, recurg la soluţii extreme (suicid, crimă, divorţ etc.).

În paralel cu această categorie de tineri, ce refuză jertfa din cauza traumelor sufleteşti, este majoritatea comodă. Nimeni nu vrea să mai ştie că nu există iubire fără jertfă de bunăvoie, de dragul celuilalt. Fiecare urmăreşte ca interesul lui să fluture mai presus decât al celuilalt. Soţia vrea ca soţul să trudească pentru familie, "la sacrificiu", soţul ca soţia să se sacrifice la "cratiţă" şi pentru creşterea copiilor. Dar, "atunci când există dragoste şi jertfire de sine", observa Cuviosul Paisie Aghioritul, "întotdeauna unul se pune în situaţia celuilalt, îl înţelege şi îl doare".

Provocarea de a fi învingător

Critica bună este semaforul unei relaţii, ce indică limita roşie care nu poate fi traversată, avertizează asupra consecinţelor negative, când o încalci, şi semnalizează spaţiul "verde" al libertăţii personale, în care ne putem mişca nestingheriţi, fără a-l jena pe celălalt.

Critica rea îl debusolează însă pe om, îl umileşte, făcându-l să se simtă ca un învins iremediabil în faţa vieţii. Or, nu este sentiment mai frustrant ca acela de a te da înfrânt. Nimeni nu are dreptul să îţi ceară să te dai bătut înainte să porţi lupta. Dar tocmai asta îţi pretinde reproşul, să nu mai lupţi cu viaţa, să te recunoşti irevocabil "înfrânt".

Într-un alt registru, reproşul poate fi privit ca o incitare de a "ţâşni" din tine însuţi, de a te revărsa ca un râu ce rostogoleşte afară orice obstacole din albia vieţii lui. Atacul la persoană determină în cei puternici o vibraţie estetică, de dezvoltare a vieţii în tonalitatea unei "simfonii eroice". Omul bun nu se ciondăneşte, pentru că în tempoul acuzelor percepe un timbru tainic al inimii, prin care celălalt ne cheamă să îi împrăştiem temerile că ar fi el însuşi un "om sfârşit" şi că visele nu pot fi împlinite.

În aceeaşi cheie, personajul principal din filmul "În căutarea fericirii" (The Pursuit of Happyness, 2006) are o replică remarcabilă: "Niciodată să nu laşi pe cineva să-ţi spună că nu poţi face ceva. Dacă ai un vis, trebuie să-l protejezi. Cineva care nu e în stare de un lucru îţi spune că tu nu îl poţi face. Dacă vrei ceva, luptă pentru el. Punct."

" Familia este cu adevărat creştină numai atunci când fiecare membru al ei ridică greutatea celorlalţi şi când se învinovăţeşte pe sine însuşi."

Sfântul Macarie de la Optima