Revelionul creştinilor

ştinii nu au Revelion. Pentru noi, sărbătoarea trecerii în alt an e în fapt lipsită de semnificaţiile lumeşti. La urma urmei, fiecare zi de duminică e o sărbătoare a trecerii în alt an, în altă lume, cea a veşniciei. Marii "gheronda" ai Ortodoxiei ne sfătuiesc să punem început bun în fiecare clipă a vieţii noastre. În fapt, bilanţul nostru se realizează cu fiecare spovedanie şi nu atunci când lumea largă strigă 5, 4, 3, 2, 1…

Nu m-am ostenit să caut prin arhivele internetului cum s-a născut această sărbătoare a Revelionului. O fi sărbătorit-o omenirea încă din timpurile romane sau poate din vremurile medievale, când superstiţiile dădeau coate creştinismului. Cu siguranţă n-au avut cerul scăldat de artificii cu secole în urmă. Nici programe tv speciale în noaptea de Revelion. Nici vorbă de curcan pe masă, şerveţele şi tacâmuri de argint. Poate nu le-a bătut orologiul şi n-au numărat în cor ultima secundă a anului. Au sperat însă cu certitudine că vor scăpa de toate relele în noul an. Şi au împletit în această trecere oarecum nesemnificativă tot felul de obiceiuri locale. Atât de mult ne-am legat noi, oamenii, de aceste tradiţii, încât ni se creează senzaţia că fără împlinirea lor Anul Nou va fi unul şchiop. Mi-a rămas oarecum imprimat în memoria copilăriei anul în care mama ne-a trezit pe toţi în acordurile "Dunării albastre". În pijamale, cuibăriţi în pat alături de tata, aşa cum am picat după multele glume de la tv, priveam uimiţi cum doi violonişti care locuiau prin vecini ne plimbau prin Viena lui Strauss. Ştia mama de pe la bătrâni că e bine să întâmpini noul an cu veselie, musai creată de partea masculină. Nu mare mi-a fost surpriza anul trecut când vecina de casă m-a întâmpinat înainte de a pleca la Sfânta Liturghie impacientată că primul om pe care l-am zărit în noul an a fost ea şi nu soţul ei. Aveam să aflu că numai astfel noul an putea fi unul prosper.

Mai există tradiţia de a nu întâmpina Anul Nou cu datorii, că aşa o vei ţine tot anul. Unii chiar îşi îndeasă buzunarele cu bancnote, doar-doar vor avea tot anul buzunarele pline. Alţii spun că dacă vei avea masa plină de Revelion, nu vei mai înfometa. Cred că fiecare colţ de lume îşi are superstiţiile ei legate de clipa aceea ce atârnă între ani.

Atmosfera sfântă a sărbătorilor nu adie pe plaje

Şi mai de neînţeles sunt cei care pleacă în vacanţe de sărbători. Unii îşi iau din timp bilete pentru un Revelion la munte sau prin cine ştie ce colţ de ţară. Alţii, cu portofel mai gras, îşi cumpără concedii spre destinaţii exotice. Mi-a fost dat să întâlnesc oameni care au plecat inclusiv de Crăciun în astfel de locuri. E greu de înţeles că poţi simţi atmosfera sfântă a sărbătorilor în timp ce sorbi cine ştie ce cocktail, sub umbreluţele de pe plajă. E ca şi cum Dumnezeu te caută acasă, iar tu eşti în vacanţă. Spunea un părinte într-o conferinţă că nu există concediu pentru creştini. Vacanţă de la ce? De la rugăciune, de la slujbe? Pe de altă parte, părintele Porfirie dădea binecuvântare ucenicilor să meargă în concedii pentru relaxare, însă nu-i scutea de rugăciuni şi canoane. Cel mai aproape exemplu îmi e însă un prieten de aici, de la Londra. Chinez de origine, însă cetăţean britanic, a cunoscut Ortodoxia prin soţia sa. La acest om am întâlnit cea mai de preţ pildă a vacanţelor fie de sărbători, fie în afara lor. Fără scop duhovnicesc, nu părăseşte Londra. Când i-am propus soţiei lui să mergem împreună într-un concediu, mi-a spus: "Fă bine şi caută ceva moaşte în oraşul acela sau vreo biserică. Altfel nu mergem nicăieri!"

Adevărata sărbătoare

Pe la ţară, oamenii au mai păstrat din cuviinţa sărbătorilor. Până la năvălirea antenelor parabolice şi a internetului, ţăranii, ca nişte oameni cu aşezare, petreceau trecerea dintre ani cu pace sufletească. Copiii şi tinerii credincioşi ai satului mergeau cu uratul. Imitând oarecum colindele, această tradiţie ura un an mai bun "în seara de Vasile Sfântul". Nici vorbă de petreceri de toată noaptea, căci pe 1 ianuarie de dimineaţă, sătenii se porneau spre biserică. Pentru noi, creştinii, adevărata sărbătoare este pe 1 ianuarie punerea numelui Domnului, care după tradiţia iudaică avea loc la 8 zile de la naştere. E ziua în care pentru prima dată, aşa cum vestise Sfântul Arhanghel Gavriil, Domnului I se spune Iisus. Mai sărbătorim noi, ortodocşii, şi pe Sfântul Vasile în această primă zi calendaristică a anului. Atât de popular în popor, Sfântul Vasile şi-a găsit loc până şi în urături. Cândva nu era familie fără un Vasile. Cu ceva ani în urmă mă sfătuia duhovnicul să nu merg la petreceri în ajun de sărbători. Spunea el că nu putem dănţui în vreme ce în bisericile din mănăstiri au loc privegheri de toată noaptea. Întorcându-ne spre oraşele noastre, oare cu ce aşezare ne mai îndreptăm la Liturghia de pe 1 ianuarie, după ce ne-am ghiftuit bine şi am petrecut toată noaptea? Cum ne mai putem primeni cu anafură şi agheazmă?

În timpul lui Dumnezeu

Începând cu anul 2000, în bisericile ortodoxe din România, la trecerea dintre ani se oficiază o slujbă de mulţumire. Deşi iniţial s-a dorit ca doar trecerea dintre milenii să fie sărbătorită astfel, astăzi oficierea Te Deum-ului de Revelion e deja o tradiţie. Pe alocuri, la sfârşitul slujbei credincioşii ciocnesc un pahar de vin alături de duhovnicul lor. Prin mănăstiri şi mai nou chiar şi în unele parohii, Liturghia de pe 1 ianuarie se săvârşeşte la miezul nopţii, ca în noaptea de Înviere. Este înălţător ca în vreme ce lumea sărbătoreşte trecerea de la un an la altul, noi, creştinii, să petrecem în timpul lui Dumnezeu. La urma urmei, la Dumnezeu nu există timp, nu aşa cum îl înţelegem noi, ci doar veşnicie. Cu un pas în noul an, asemeni urătorilor, vă şoptesc de la Londra: Petrecere în veşnicie!

Bilanţuri

S-a împământenit obiceiul ca la finele unui an, asemeni economiştilor, să ne facem un bilanţ. Ce-am realizat, ce n-am realizat. Cât de bun sau greu ne-a fost anul ce se încheie. Facem cu atenţie planuri pentru următorul an. Uneori propunerile ne sunt măreţe. Unii se adâncesc şi în depresii, înţelegând că mică le-a fost

înaintarea în ale lumii. Pentru creştini asemenea planuri ar trebui să fie deşertăciune. La urma urmei, trăim doar după planul mântuirii. Uneori nimic din ce-am gândit sau pentru care am luptat nu se realizează. N-a dat Domnul, nu ne-a fost spre mântuire - ne spun părinţii. Pentru noi, bilanţul realizărilor nu se încheie la final de an, ci cu fiecare spovedanie. Atunci, din registrul vieţii noastre sunt şterse cele rele, pentru a lăsa loc doar celor bune. Şi nu doar la început de an ar trebui să ne dorim să fim mai buni, ci în fiecare clipă a vieţii noastre.

" Prin mănăstiri şi mai nou chiar şi în unele parohii, Liturghia de pe 1 ianuarie se săvârşeşte la miezul nopţii, ca în noaptea de Înviere. Este înălţător ca în vreme ce lumea sărbătoreşte trecerea de la un an la altul, noi, creştinii, să petrecem în timpul lui

Dumnezeu.

La urma urmei, la Dumnezeu nu există timp, nu aşa cum îl înţelegem noi, ci doar veşnicie."/i>