Revoluţia creştinilor (II)

Statul comunist a expropriat creştinismului puterea pastorală şi a folosit-o pentru a-i transforma pe cetăţeni în nişte simpli deţinuţi ai lagărului egalitarist. Decembrie 1989 aduce însă eliberarea omului din regatul morţii, moartea şi învierea unei societăţi care-şi datorează ethosul Ortodoxiei.

Atât creştinismul, cât şi marxismul au o reflecţie specifică asupra istoriei. Viziunea creştină asupra istoriei o găsim în Sfânta Tradiţie, nefiind un produs de laborator filosofic asemenea marxismului.

Sensul istoriei

Istoria creştină are în Întruparea Mântuitorului un centru care îi dă ordine şi unitate organică. Veşnicia intră în timp, temporalul dobândeşte semnificaţie veşnică şi se umple de sens, iar Biserica priveşte spre Parusie. Mişcându-se între "acum" şi "nu încă", creştinii nu au nici o dificultate în a accepta caracterul surprinzător şi arbitrar al istoriei, de aici şi lipsa de reacţie vehementă a Ortodoxiei la schimbările politice. Ortodoxia priveşte spre Eshaton, realitatea socială şi politică fiind mereu în plan secund. Dacă pentru creştini sfârşitul istoriei fizice este Eshatonul, pentru marxişti istoria, după ce va trece peste mai multe cicluri revoluţionare, se va încheia cu dispariţia statului, a antagonismelor sociale şi a conflictelor de clasă.

Acestei doctrine a sfârşitului istoriei îi scapă, însă, faptul că, în spatele ordinii politice şi economice raţionale, forţele spirituale lucrează, conferind evenimentelor o altă semnificaţie. Un istoric materialist nu ar putea pricepe cum Moartea şi Învierea Unui evreu necunoscut acum 2.000 de ani a schimbat soarta întregii umanităţi. Pentru comunişti, aşadar, în viaţa umană, nimic nu este absolut şi transcendent, deci nici religia, care este doar un produs istoric al proceselor economice.

"Vom muri şi vom fi liberi!"

În decembrie 1989, puterea pastorală comunistă din România îşi găseşte brusc sfârşitul într-o istorie pe care şi-o imaginase diferit. Calculul comuniştilor asupra societăţii româneşti nu a ieşit din tiparele marxismului sau ale leninismului. Şi-au propus, prin urmare, să subordoneze persoanele umane maşinăriei economice a statului, să destructureze satul tradiţional a cărui inimă era Biserica şi să organizeze o armată de fanatici luptători pentru realizările partidului şi "conducătorului iubit". Bagajul ideologic al comunismului nu presupune doar un conflict economic, precum cel dintre socialism şi capitalism, sau unul politic, precum cel dintre parlamentarism şi fascism, ci şi un conflict filosofico-teologic care priveşte direct natura persoanei umane. Marx a ignorat în filosofia sa forţa spirituală a Bisericii şi a mărturisitorilor lui Hristos, pentru că a văzut-o ca pe o structură în declin. În opinia sa, catolicismul era puternic legat de feudalism şi de relaţiile economice de tip pre-capitalism, iar dictatura proletariatului avea să consemneze efemeritatea instituţiei divino-umane. Religia îi apărea ca o altă faţă a eternei lupte de clasă, o invenţie a celor puternici pentru a-i asupri pe cei slabi.

Când în decembrie 1989 tinerii revoluţionari exclamau spontan "Există Dumnezeu!" şi "Vom muri şi vom fi liberi!", întreaga pastoraţie a regimului comunist devenise o simplă mitologie de laborator. Cine i-a învăţat pe acei tineri să invoce Numele lui Dumnezeu într-o societate educată în frică, teroare şi ateism? Cine i-a învăţat pe acei tineri sensul martirajului? Cine i-a învăţat pe acei tineri că răsplata morţii păcatului este Învierea şi Libertatea? Răspunsul nu poate fi găsit decât în Biserica pe care fanaticii comunismului au crezut că o domină şi o reduc la tăcere. Credinţa a fost trăită profund şi, în perioada comunistă, ortodocşii nu au încetat să privească spre Eshaton, dar şi spre sfârşitul regimului care se credea nemuritor, sfidând sensul istoriei şi forţa spiritului.

Tabloul evenimentelor de acum 21 de ani cuprinde şi o pată a violenţei în dreptul României, singura ţară care n-a avut parte de o schimbare paşnică a regimului politic. Pentru că filosofia comunistă se învârte în jurul luptei dintre burghezi şi proletari, dintre materie şi spirit, ea conţine în nucleul ei cultul violenţei revoluţionare. Toate regimurile comuniste din lume s-au instalat la putere prin diferite forme de violenţă, iar în cazul românesc presiunea Armatei Roşii prezente pe teritoriul nostru în perioada 1944-1958 a consfinţit lipsa de adeziune liberă a românilor la proiectul de societate egalitaristă. Din nefericire, ultimele răbufniri ale comunismului românesc instituţionalizat în partidul-stat s-au consumat pe seama tinerilor martiri, care şi-au găsit resursele spirituale ale rezistenţei în credinţă. Biserica Ortodoxă nu doar a inspirat această rezistenţă, dar a fost fizic prezentă în câmpul de luptă. Cazul părintelui Constantin Galeriu, care a săvârşit slujba Parastasului la căpătâiul multor martiri ucişi în plină stradă, precum şi imaginea mulţimii imense îngenuncheate în Piaţa Universităţii şi rostind rugăciunea "Tatăl nostru" la îndemnul Preacucerniciei Sale sunt doar două dintre dovezile supravieţuirii credinţei într-o societate sistematic supusă violenţei ateizării.

Lecţia '89

Jumătatea central-estică a Europei are de studiat pentru multe generaţii viitoare lecţia anului 1989. Deşi statele comuniste, ca state ale bunăstării, şi-au propus să elibereze omul de tensiunea luptei individuale, au sfârşit prin a-l introduce într-o masă egalitară şi i-au luat orice speranţă de a evada. Mai mult însă decât celelalte state eliberate de sub comunism, România are de studiat şi capitolul luminos al martirilor Revoluţiei, care datorează credinţei creştine puterea de a înfrunta răul. 1989 pune faţă în faţă Biserica şi statele totalitare într-o antiteză uşor nedreaptă, pentru că Biserica este o societate perfectă, nu un stat sau o organizaţie economică. Biserica, corpul mistic al lui Hristos, aparţine atât lumii de aici, cât şi lumii ce va să vină, ea este singurul loc în care omul se poate împlini ca persoană umană. Toate celelalte societăţi (naţiunea, statul, sindicatul etc.) servesc doar scopuri şi nevoi secundare. Imediat însă ce îşi propun să devină scopuri supreme ale vieţii umane, toate acestea devin contra-Biserici, cu propriile lor dogme şi ierarhii. Statul comunist a fost în acest sens o contra-Biserică, şi-a anulat posibilitatea de a fi un stat de drept, adică un stat care să cuprindă instituţii care să exercite puterea pe baza legii scrise de poporul suveran. A sfârşit prin a fi un stat-păstor şi un hoţ de conştiinţe.

Nevoia de o democraţie creştină

Revoluţia română a produs o imensă explozie în ceea ce priveşte nivelul religiozităţii în ţara noastră. Oamenii s-au regăsit în libertatea de a merge la biserică, de a se închina fără să fie urmăriţi şi de a-şi educa copiii în credinţa creştină. Cu toate acestea, societatea românească pare să nu fi avut resursele de a construi o reflecţie solidă asupra politicului. Fără îndoială, Biserica priveşte materialismul organizat al statelor comuniste ca un inamic mai de temut decât materialismul neorganizat al societăţii capitaliste, din moment ce primul este mai exclusiv şi mai intolerant faţă de independenţa spirituală. Cu toate acestea, o perspectivă critică asupra felului în care se exercită puterea, asupra relaţiilor economice sau asupra locului persoanei umane în comunităţile terestre este absolut necesar. În acest sens, Revoluţia din decembrie 1989 trebuie să devină un moment fondator nu doar al democraţiei româneşti, ci şi al luptei continue pentru încreştinarea societăţii. Decembrie 1989 recuperează o dimensiune teologico-politică ce ne dă şansa asumării unui drum în care atât Biserica, cât şi Statul sunt parteneri şi în care atât statutul de cetăţean, cât şi cel de credincios se pot întrepătrunde în mod fericit.

Când în decembrie 1989 tinerii revoluţionari exclamau spontan "Există Dumnezeu!" şi "Vom muri şi vom fi liberi!", întreaga pastoraţie a regimului comunist devenise o simplă mitologie de laborator. Cine i-a învăţat pe acei tineri să invoce Numele lui Dumnezeu într-o societate educată în frică, teroare şi ateism?"