Începând cu ultima parte a secolului al XIX-lea, sinuciderile au crescut într-un procent considerabil, pe care specialiştii în domeniu îl exprimă cu îngrijorare. Situaţiile care conduc pe oameni la gesturi extreme sunt complexe şi greu de combătut. Recursul la medici şi la Biserică în aceste cazuri este determinant. Recentul caz al sinuciderii artistei Mădălina Manole a readus în atenţie mai multe probleme legate de starea sufletului sinucigaşului, motivele care stau la baza unui astfel de act, dar şi poziţia Bisericii în această privinţă.
Renumitul sociolog Emil Durkheim depista în 1897, în lucrarea sa "Le suicide", patru feluri de sinucideri, generate de patru motive. Primul caz este "sinuciderea maniacă", cauzată de halucinaţiile sau concepţiile delirante; bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de o ruşine imaginară. "Sinuciderea melancolică" este cea de-a doua formă şi este legată de o stare generală exagerată de depresie şi tristeţe, care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile din jur. Un alt tip de sinucidere este cea "obsesivă", care nu are un motiv real sau imaginar, ci este cauzată doar de ideea fixă de a muri. Ultimul caz depistat de Durkheim este "sinuciderea impulsivă sau automată", care este la fel de nemotivată ca şi cea obsesivă, dar ea apare brusc şi bolnavul nu-i poate rezista.
Cel mai întâlnit caz în societatea contemporană este cel care are la bază depresia. Omul, sub presiunea problemelor sociale sau personale, se adânceşte în tristeţe până aceasta culminează cu suicidul. Pr. dr. Vasile Răducă, profesor la disciplina Morală ortodoxă, Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti, a precizat, în emisiunea "Biserica azi", difuzată pe 16 iulie 2010 la TRINITAS TV, că unul dintre motivele sinuciderii este neînţelegerea vieţii ca dar de la Dumnezeu. "Viaţa noastră este un dar de la Dumnezeu, prin care noi trebuie să confirmăm comuniunea care există între noi şi cu Dumnezeu. Viaţa nu este simplu produs al jocurilor dintre elementele fizico-chimice, nu este doar produsul materiei superior organizate. Dimensiunea umană se extinde dincolo de cuantumul de elemente chimice care constituie trupul uman. Decizia cuiva că poate termina cu viaţa în momentul în care doreşte este confirmarea faptului că nu mai vrea să iubească. Chiar dacă se simte iubit de alţii, el nu mai este în stare să ofere iubirea celor care-l iubesc şi se izolează într-o stare de spirit care nu poate să conducă decât la dispariţia din istorie."
Slujba înmormântării este pentru cei care au iubit viaţa
În creştinism, viaţa are o însemnătate deosebită, deoarece, în timpul ei, omul poate cultiva şi dobândi comuniunea în veşnicie cu Dumnezeu. De aceea, sinuciderea ca act voluntar desemnează refuzul omului de a fi cu Dumnezeu. Acesta este şi motivul pentru care mai toate Bisericile nu acordă slujba de înmormântare celui care şi-a luat viaţa. "Atunci când cineva se sinucide confirmă că nu a luat în calcul faptul că nu avem dreptul să luăm viaţa nimănui şi nici propria noastră viaţă. De aceea, nu putem să privim moartea lui cu foarte mult optimism şi să-i aplicăm ritualul Bisericii, care este unul optimist şi în care se aminteşte despre înviere, despre viaţa fără întristare şi suspin, despre comuniunea cu Hristos. Ritualul înmormântării a fost alcătuit în timp. În prima parte, finalizată până în secolul al XIII-lea, remarcăm un optimism deosebit. Sfinţii Părinţi vedeau trecerea din lumea aceasta ca un moment de sporire a comuniunii creştine a respectivei persoane cu Hristos cel viu. De aceea, nu putem să aplicăm un medicament la o boală, pentru care medicamentul este inutil. Tot aşa, nu putem să facem o slujbă de înmormântare în care ne manifestăm încrederea în viaţa de dincolo marcată de comuniunea cu Dumnezeu, pentru cineva care nu a vrut această viaţă", a mai spus părintele prof. univ. Vasile Răducă.
Rânduiala Bisericii de a nu săvârşi slujba de înmormântare pentru sinucigaşi a fost interpretată, mai ales în contextul suicidului Mădălinei Manole, ca o nedreptate. Admiraţia oamenilor faţă de regretata artistă a fost atât de mare, încât foarte uşor s-a făcut confuzie între festivitatea de înmormântare şi slujba de înmormântare. Rânduiala Bisericii pentru cei adormiţi în nădejdea vieţii şi a învierii nu se poate aplica celor care nu au dorit viaţa. În asemenea cazuri, Biserica nu doreşte să se abată de la substratul duhovnicesc al slujbei şi să "presteze" festivităţi funerare, în cadrul cărora să se desfăşoare fără o participare efectivă la viaţa celor care sunt în centrul respectivei ceremonii. Fără să se ţină cont de conţinutul spiritual, slujba înmormântării poate deveni un spectacol, străin de dreapta credinţă.
Soluţia Bisericii
În cazul Mădălinei Manole, Biserica Ortodoxă a făcut un pogorământ şi a săvârşit o rânduială specială de înmormântare, pentru mângâierea familiei şi a tuturor celor care au îndrăgit-o. "Această rânduială de înmormântare prescurtată, care se aplică în astfel de cazuri, are şi un rol pedagogic, pentru că le arată celor care participă cât de important este darul vieţii şi îi ajută să conştientizeze asupra gravităţii acestui păcat. Această slujbă specială este şi un îndemn la meditaţie, la rugăciune pentru sufletul celui care a făcut acest gest regretabil", a spus părintele consilier patriarhal Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.
Cazul artistei amintite a lăsat multă durere în sufletele românilor. Din cauza supramediatizării cazului, specialiştii în domeniu prevăd o creştere a numărului sinuciderilor în perioada imediat următoare. Deja au apărut noi cazuri de sinucideri după "modelul Mădălina Manole". Părintele Răducă este de părere că "îngrijorarea pentru creşterea cazurilor de sinucidere este justificată, deoarece acestea cresc pe măsura descreşterii sentimentului neîncrederii în Dumnezeu. Conform statisticilor, în zonele în care există credinţă slabă, cresc şi condiţiile care duc la comportamentele extreme şi în cele din urmă la sinucidere". De aceea, peisajul pe care ni-l pune în faţa ochilor societatea din ultimele zile nu este atât de sumbru dacă este proiectat în perspectiva încrederii în ajutorul lui Dumnezeu. Aceasta este soluţia pe care o dă Biserica şi a cărei eficienţă este confirmată şi de medicii psihologi.
Ştie Dumnezeu să răspundă oricărei rugăciuni făcute cu iubire
Părintele profesor Vasile Răducă: "Nimeni nu ne împiedică să ne rugăm pentru sufletul celor care şi-au luat viaţa. Ne rugăm şi Dumnezeu ştie să răspundă oricărei rugăciuni făcute cu iubire. Dumnezeu, în atotputernicia Lui, poate să scoată şi din iad pe cei care s-au dus acolo, dar prin acte de iubire puternică şi prin rugăciunile celor care fac dovada acestei iubiri. Noi avem speranţa că tatăl "dă pâine celui ce cere pâine şi nu dă
piatră". Dacă cerem din dragoste pentru cineva ceva, noi credem că Dumnezeu răspunde acestei iubiri. Familia trebuie să facă dovada acestei iubiri, manifestată nu numai sub forma unui omagiu, ci printr-o insistenţă pe lângă Dumnezeu ca El, în înţelepciunea şi bunătatea Lui, să audă această rugăciune şi să hotărască potrivit atotputerniciei Sale".
