Se poate linişti, cu adevărat, sufletul omului în oraş?

Îţi aminteşti care au fost cele mai proaspete clipe ale tale de linişte, savurate pe deplin, nu furate într-o pauză, în toaletă, la o ţigară? Cum? Da, da, cu tine vorbesc, om al oraşului! Nu ai timp, zici, de astfel de discuţii? Nici nu mă miră. Tot aud replica asta de o bună bucată de vreme, aşa că nu m-ar surprinde ca într-o zi să te vaiţi că eşti atât de ocupat, atât de încurcat cu treburile tale universal de importante, încât nu ai timp nici să mori. Şi dacă tot nu ai timp, ce te face să crezi că existenţa pe care o duci acum este o viaţă adevărată? Încurcată treabă, ştiu. Întotdeauna lucrurile simple te nedumeresc şi, culmea, sunt şi foarte greu de înţeles.

Pe scurt, astfel arată, de la o vreme, jocul ping-pong de replici dintre Florina şi propria ei conştiinţă. Florina Nichifor, studentă la Arte, 20 de ani, bucureşteancă get-beget. O faţă angelică, luminată de ochi mari, verzi, în limpezimea cărora liniştea şi-a făcut culcuş. Cu adevărat o prezenţă această tânără, adusă parcă dintr-o lume bună în vâltoarea oraşului, pentru ca văzând-o să te miri că mai există astfel de fiinţe printre noi şi să încerci să afli cum supravieţuieşte junglei urbane.

"Despre ce junglă vorbeşti?", replică Florina uşor amuzată şi se opreşte în capul scărilor rulante de la metrou. "Nu văd nici o junglă, văd doar oameni neliniştiţi şi din cauza aceasta produc zgomotul acesta asurzitor. E aşa o tristeţe în legătură cu această nelinişte a lumii moderne…", continuă fata şi, brusc, se pierde în valul de oameni care ies din subteran.

Cu faţa aprinsă şi părul dezordonat, îmi face semn cu mâna de la câţiva metri distanţă. Asemenea unei flori albe de orhidee pe luciul apei, purtată de curenţi, Florina a ajuns în sensul opus sensului nostru de mers, forţată de marşul mulţimii, indiferentă şi necruţătoare cu tot ce îi iese în cale. Cum îţi poţi găsi liniştea în această mare de nelinişte care te împresoară din toate părţile? "Eu îmi găsesc liniştea în mine însămi. Nu o caut în exteriorul meu. Eu sunt liniştea", răspunde încrezătoare fata.

Clipa de linişte supremă

Florina nu a fost dintotdeauna micul înţelept de astăzi. Şi nici vreo iubitoare declarată a liniştii exterioare sau a celei interioare. Crescută într-un oraş asemenea Bucureştiului - a cărui armonie este zgomotul de fundal -, s-a adaptat mediului şi vieţii acestuia pe care, un timp, le-a considerat fireşti, chiar dacă nu se simţea în largul ei. N-a căutat să afle răspunsuri pentru starea ei - şcoala, tenisul, petrecerile cu prietenii, ieşirile la terasele din centrul oraşului erau mult mai importante, gândea ea, decât întrebările adolescentine pe care şi le punea, "naive, de copil prostuţ, cum le numea de cele mai multe ori mama, veşnic ocupată cu treaba la birou şi cu delegaţiile în străinătate". Într-o vară, a hotărât: "Am plecat la bunicii din Mehedinţi. Nu mai fusesem de mult la ei. Venise timpul, mai ales că bunica se îmbolnăvise puţin, iar bunicul îmi tot cânta dorul la telefon". Aşa a început totul. Zile întregi de vară îi plăcea să stea singură, în livadă, cu capul în iarbă, cu ochii lipiţi de cer. Era pentru prima dată când conştientiza frumuseţea liniştii. Când ochii o dureau de atâta bucurie, îşi învelea irişii verzi cu pleoapele leneşe, pline de soare, îşi ţinea răsuflarea şi auzea cum bate "tic-tac, tic-tac, tic-tac". Inima. Sătucul acela uitat de lume i-a descoperit Florinei că are o inimă, la propriu. Aproape că şi uitase de ea. Duminicile, la biserică, mai întâi a auzit, apoi a simţit cum inima ei bate în ritmul sunetului scos de cădelniţa preotului, învălurită în fum gros de tămâie. Şi a venit rândul "clipei de linişte supremă", cum o numeşte Florina. La împărtăşit. "Eram atât de liniştită în biserică, încât, aşa cum începusem să mă obişnuiesc, îmi auzeam bătăile inimii. Deşi eram prezentă cu trupul în lăcaşul de rugăciune, mintea mea era în inima mea şi simţeam o stare de fericire pe care nu o mai trăisem până atunci. Acum îmi dau seama că era fericirea premergătoare momentului împărtăşirii. Cu cât mă apropiam mai mult de sfântul potir, cu atât mai tare inima începea să se zbată în piept, de parcă în interiorul ei s-ar fi luat la întrecere o herghelie de cai", îşi aminteşte fata.

"Odată aflată calea, trebuie doar de mers pe ea"

Florina Nichifor este o poveste urbană frumoasă. Un basm. Este o norocoasă pentru că are un loc în care evadează, unde dă mâna de câte ori doreşte cu liniştea, cu meditaţia şi tihna binefăcătoare. Şi este de două ori norocoasă pentru că are o inimă deschisă, trează, care se hrăneşte cu seva locurilor, a momentelor armonioase şi echilibrate.

În locul Florinei putem fi oricare dintre noi. Nu ne poate lua nimeni liniştea, dacă nu renunţăm noi de bunăvoie la ea. Şi cât de bine ne-ar fi tuturor dacă ne-am convinge într-o zi că noi, oamenii, stricăm lucrurile mult mai mult cu cuvintele decât cu tăcerea.

Şi totuşi, se poate linişti, cu adevărat, sufletul omului în oraş?

"Nu aş lega sufletul omului de nici un fel de geografie. Sufletul omului se linişteşte cu cât îşi caută apropierea de Dumnezeu", remarcă psihologul Mihaela Săhlean, care leagă cauzele acestei nelinişti de pierderea sensului vieţii, pe care tot mai mulţi oameni o reclamă, drept urmare, "aceştia se pierd în lucruri mărunte, în lucruri efemere şi îşi neglijează viaţa spirituală".

Modul în care putem păstra liniştea sufletească nu respectă un reţetar, deoarece, după cum afirmă şi psihologul Săhlean: "Odată aflată calea, trebuie doar de mers pe ea".

"Pacea Mea o dau vouă"

De ani buni, la părintele Nicolae Ioan Bordaşiu, de la Biserica "Sfântul Silvestru" din Capitală, vin oameni din toate colţurile oraşului. Urmare a experienţei sale grăitoare, părintele sfătuieşte: "Hristos a spus: "Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu!", şi dacă te întâlneşti în rugăciune cu Dumnezeu şi pui tot sufletul în rugăciunea ta, găseşti pacea. Poţi să stai şi în mijlocul pustiei, şi în freamătul oraşului, şi oriunde ai fi eşti cu Dumnezeu şi îţi poţi găsi pacea sufletului. Astfel, treci printre oameni ca şi cum ai fi singur, dar nu eşti singur, pentru că eşti cu El.

Rugăciunea este cheia întâlnirii cu Dumnezeu, a drumului spre El, şi liniştea şi pacea atunci când nu mergi fatalist, fiindcă aşa vrea Dumnezeu sau cum o vrea Dumnezeu. Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu-ţi bagă. Trebuie tu să-ţi câştigi posibilitatea întâlnirii cu Dumnezeu. El stă la uşă şi bate. Dacă vrei într-adevăr să-ţi găseşti liniştea, o poţi găsi. Îmi spun atâţia oameni - mă rog mergând pe drum, mă rog oriunde aş fi şi atunci nu mă tulbură nimeni. Acum, când viaţa este atât de grea pentru fiecare om, sfatul pe care îl dau este acela ca în orice clipă şi împrejurare, şi când ai de dat un răspuns, şi când ai de făcut o convorbire cu cineva, întâi roagă-te, ca să-ţi câştigi clipa de linişte şi atunci Dumnezeu va fi alături şi îţi va călăuzi şi gândul, şi paşii, şi îţi va da liniştea de care ai nevoie."