Spitalul e ultimul loc în care ţi-ai dori să ajungi. În ochii unui vizitator, un astfel de loc poate însemna doar un labirint de pereţi impregnaţi cu miros de iod şi medicamente, în care mişună o armată de oameni grăbiţi, îmbrăcaţi în alb şi o linişte stânjenitoare. Dar un spital este mai mult decât atât.
În saloane domină adesea tăcerea. Bolnavii nu mai găsesc puterea nici să vorbească, atât de mult i-au secătuit durerea şi disperarea neputinţei. Singura nădejde rămâne ajutorul lui Dumnezeu, motiv pentru care Biserica joacă un rol greu de neluat în seamă. O misiune grea, dacă priveşti toate neputinţele, inimile zdrobite de durere şi speranţele înecate în lacrimi, pe care preotul de spital trebuie să le răscumpere cu dragoste, cuvinte de mângâiere şi nădejde de mântuire.
Privind suferinţa oamenilor şi străduindu-te să o înţelegi, observi negreşit că rănile fizice, cu cât sunt mai mari, cu atât lasă urme mai adânci şi în suflet. De aici, rolul unui preot în spital poate fi uşor dedus, fiindcă te gândeşti la legătura dintre trup şi suflet, dintre misiunea medicului, de vindecător al trupului, şi misiunea preotului, de vindecător al sufletului. Misiunea unui preot de spital, deşi urmăreşte acelaşi scop ca misiunea oricărui slujitor al Bisericii, să dea mărturie despre dragostea nemărginită a lui Dumnezeu spre care mijloceşte şi să călăuzească oamenii spre dobândirea Împărăţiei cerurilor, presupune alte greutăţi, ce nu pot fi niciodată amânate. Pacienţii vin şi pleacă, adesea ţinându-se strâns de ultimul firicel care îi mai ţine în viaţă, iar sprijinul duhovnicesc trebuie să vină la fel de repede ca îngrijirile medicale.
Ortodoxia privită ca o pastilă
Despre încercările pe care le întâmpină un preot de spital ne-a vorbit părintele Emilian Vâlcu, de la Capela ortodoxă "Sfântul Mare Mucenic Gheorghe" a Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca din Capitală - un preot cu chip tânăr, luminos şi zvelt, care te surprinde prin însufleţirea cu care îşi aminteşte momentul în care a păşit pentru prima oară pragul spitalului unde slujeşte: "După ce am terminat facultatea, îmi doream să fiu preot într-un sat. Nici măcar o clipă nu m-am gândit că voi sluji în capela unui spital. Când am fost numit preot, toată activitatea de aici îmi era necunoscută, nici măcar spitalul nu ştiam unde e. Am primit cu bucurie vestea, deşi nu ştiam aproape nimic despre misiunea care mi se încredinţa. Venind să văd despre ce era vorba, am fost impresionat de ceea ce am găsit, de căldura cu care m-au întâmpinat medicii şi asistentele, dar m-am speriat, în acelaşi timp, de mulţimea bolnavilor aduşi aici de urgenţă, de oamenii care se mai agăţau de viaţă doar printr-un fir şi de gândul că toate aceste suflete vor avea nevoie de mine. Să fii preot de spital nu e nici pe departe o meserie, ci o vocaţie, iar dacă ai credinţă, Dumnezeu îţi oferă cele de trebuinţă pentru a-ţi putea îndeplini misiunea. Mi-a fost foarte greu la început, când nu eram obişnuit cu situaţiile de pastoraţie dintr-un spital, dar Dumnezeu m-a ajutat şi m-a întărit", ne-a mărturisit tânărul preot.
Cel mai adesea, părintele remarcă întristat că oamenii nu cunosc datoria pe care o au faţă de Dumnezeu. "Există oameni care consideră Ortodoxia ca pe o pastilă, un medicament, spune părintele Emilian. Vin pentru că au o problemă, primesc "pastila", merg acasă şi se bucură de ea, după care problema este rezolvată. Chiar şi aşa, faptul că majoritatea văd în Biserică un ajutor sigur e un lucru îmbucurător. Noi îi îndemnăm pe oameni să se spovedească, să se împărtăşească, să meargă mai des la slujbe, lucruri care nu sunt grele, dar care presupun o renunţare la patimi, ceea ce unii oameni nu înţeleg mereu. De aici însă, mulţi care pleacă se schimbă, şi pot să vă dau nenumărate exemple. Aici oamenii văd că salvarea lor stă în Hristos şi în împărtăşirea cu El, chiar şi atunci când medicii se declară neputincioşi, iar din acel moment încolo, viaţa începe să fie privită în cu totul alt fel."
Medicii, mâinile lui Dumnezeu
Dar ce se întâmplă în spitalele în care nu există un preot? Acolo misiunea duhovnicească e îndeplinită de câte un medic cu suflet mare şi frică de Dumnezeu. "Ca medic, relaţia ta cu Dumnezeu se dezvoltă în timp. La început, trăieşti cu impresia că tu însuţi eşti Dumnezeu, însă treptat începi să observi nişte lucruri, îţi pui o serie de întrebări, iar Dumnezeu este Cel care îţi oferă răspunsurile. Pe măsură ce te apropii de El realizezi că nimic nu poţi face fără Dumnezeu, că Dumnezeu este cel care lucrează şi că voinţa Lui se manifestă în toate. Însă acestea sunt lucruri pe care reuşeşti să le înţelegi doar pe parcurs, iar din păcate, nu toţi reuşesc să le înţeleagă. Dumnezeu lucrează adesea prin noi, medicii. Am primit uneori pacienţi despre care nu ştiam nimic, aduşi la spital de urgenţă, dar simţeam dinainte ce trebuia să fac, iar astfel de întâmplări ce nu pot fi explicate de ştiinţa medicală s-au întâmplat cu mulţi colegi din personalul medical. Un om a fost salvat după ce doctorul de gardă l-a declarat decedat, iar medicul în al cărui salon se afla bolnavul a trecut din pură întâmplare prin spital chiar în acel moment şi a cerut imediat resuscitarea lui. Nimeni nu mai credea că acel om mai poate fi salvat, dar el se află şi acum în viaţă", ne-a spus Elfrida Mîrza, medic primar neurolog la Spitalul orăşenesc "Ioan Lascăr" din Comăneşti, judeţul Bacău.
Dintre toţi, poate că medicii pot cel mai bine să dea mărturie despre suferinţa oamenilor care stau pe paturile de spital şi a rudelor care deşiră rânduri după rânduri de lacrimi lângă de cei neputincioşi. "Pacientul credincios acceptă boala, nu se revoltă şi evoluează altfel. Credinţa te ajută mereu. Un pacient care nu îl are pe Dumnezeu în inimă se revoltă, nu are răbdare, iar de cele mai multe ori cedează în faţa bolii. Ca medic neurolog, lucrez zi de zi cu oameni paralizaţi. La început totul îmi părea la fel. Omul acesta părea la fel de paralizat ca şi celălalt. Eu trebuia să prescriu aceleaşi medicamente şi unuia, şi celuilalt, iar unul răspundea la tratament, iar celălalt nu. Într-un astfel de moment, ca medic, nu poţi să nu te întrebi care mai este rolul tău, dacă unii pacienţi scapă, iar alţii nu, după voia lui Dumnezeu. Iar răspunsul l-am primit citind pilda străjerului pus să păzească cetatea, din capitolul al 33-lea al cărţii profetului Iezechiel. Dacă străjerul, din neatenţie, nu anunţă venirea inamicului care vine să prădeze cetatea, iar oameni vor muri din această cauză, aceia vor muri pentru păcatele lor, dar străjerul va fi tras la răspundere pentru neatenţia lui. Atunci mi-a descoperit Dumnezeu importanţa misiunii care mi-a fost încredinţată", a explicat doamna doctor Elfrida Mîrza.
