Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
„Sufletul animalului este muritor, spre deosebire de cel al oamenilor“
Au sau nu au suflet animalele? Care este diferenţa între sufletul omului şi cel al animalului? Poate păcatul să corupă sufletul încât să-l aşeze pe aceeaşi treaptă cu sufletul animalelor? Sunt câteva dintre întrebările la care pr. lector dr. Radu Petre Mureşan de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti a avut amabilitatea să ne răspundă.
Părintele lector dr. Radu Petre Mureşan spune că animalele fac parte din creaţia lui Dumnezeu, creaţie care a fost destinată omului, iar „Cartea Facerii arată acest lucru în capitolul al doilea, unde vedem că Adam dăruieşte nume vieţuitoarelor pentru ca acestea să-i slujească şi să fie sub stăpânirea lui“.
În Omilia a VIII-a la Hexaimeron, Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte de sufletul animalului care este muritor, spre deosebire de cel al oamenilor, primit prin suflare dumnezeiască. Sufletul necuvântătoarelor a luat fiinţă odată cu trupul lor la porunca lui Dumnezeu: „Să nu socoteşti că sufletul animalelor este mai vechi decât ipostaza trupurilor lor şi nici că rămâne mai departe după descompunerea trupului! Fugi de vorbăria prostească a falnicilor filosofi care nu se ruşinează să spună că sufletele lor şi sufletele câinilor sunt la fel unele cu altele, care spun că ei au fost cândva femei, arbuşti, peşti de mare. Dacă filosofii aceia au fost vreodată peşti, n-aş putea-o spune; dar, pentru că au scris acestea, sunt mai fără de minte decât peştii“. La rândul său, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată: „Sufletul are trei puteri: prima este prin care se hrăneşte şi creşte. A doua, aceea a imaginaţiei şi a instinctelor, a treia a inteligenţei şi raţiunii. Plantele se împărtăşesc numai de prima din aceste puteri, animalele din primele două, iar oamenii din toate trei“ (Filocalia, vol. II).
„Animalele nu Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu“
Pr. lector dr. Radu Petre Mureşan aduce lămuriri cu privire la diferenţa între sufletul uman şi cel al necuvântătoarelor. Astfel, animalele nu au chipul lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu au nici raţiune. În ordinea creaţiei, raţiunea este o facultate proprie omului. Mai mult, „în Psalmul 48 se arată că omul nesăbuit «alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor», iar Sfântul Apostol Petru vorbeşte de «dobitoacele cele fără de minte» care sunt destinate să fie prinse şi nimicite (II Petru 2, 12). Cu toate acestea, animalele sunt înzestrate de Dumnezeu cu o anumită «cunoaştere» şi cu simţuri superioare (simţul viitorului, prevestesc schimbarea vremii, anticipează cutremure, naufragii etc.). Animalele nu Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu, dar pot comunica cu El, aşa cum par să sugereze anumite pasaje din Vechiul Testament («Puii leilor mugesc ca să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor» - Psalmul 103)“.
Părintele Radu Petre Mureşan evidenţiază faptul că Biserica are, în cadrul cultului ei, slujbe speciale, numite ierurgii, pentru binecuvântarea casei şi a întregii gospodării, inclusiv a animalelor. Ierurgiile Bisericii au rolul de a binecuvânta toate aceste elemente care ţin de microcosmosul personal al omului, ca parte a macrocosmosului. De asemenea, „în legătură cu destinul eshatologic al animalelor, este de remarcat faptul că Apocalipsa nu enumeră animalele printre elementele specifice ale cerului nou şi pământului nou. Imaginea lupului care va trăi laolaltă cu mielul (Isaia 11, 6-9) poate avea conotaţii eshatologice, deşi, în general, Sfinţii Părinţi ezită să plaseze animalele în eshatologie“.
„Omul stăpânit de patimi se poartă ca animalele necuvântătoare“
„Am să mă refer la un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur care spunea: «Unde sunt cei care se întreabă de ce animalele sunt atât de sălbatice? De ce scorpiile muşcă atât de veninos? De ce viperele au atâta otravă? Luaţi seama că omul întrece în răutate animalele, şi n-o face din fire, precum acestea, ci din voinţă!» Pe oamenii lipsiţi de demnitate îi numea «câini», pe iubitorii de plăceri «cai bine hrăniţi», pe cei neghiobi îi numea «măgari». Omul stăpânit de patimi se poartă ca animalele necuvântătoare, care sunt lipsite de raţiune şi prin acest lucru se coboară la nivelul animalelor. Sufletul rămâne însă nemuritor“, este răspunsul părintelui lector dr. Radu Mureşan la întrebarea: poate păcatul să corupă statura sufletului încât să-l aşeze pe aceeaşi treaptă cu sufletul animalelor?
„Sfinţii Părinţi din pustie nu se temeau de sălbăticiuni“
„Nu vă temeţi mai mult de fiarele sălbatice decât de propria voastră lipsă de credinţă“ - este îndemnul Sfântului Vasile cel Mare. Ce învăţăminte putem extrage de aici? „Sfinţii Părinţi din pustie nu se temeau de sălbăticiuni, care nu le făceau nici un rău, ba chiar le ascultau poruncile. Sfântul Gherasim de la Iordan se împrietenise cu un leu după ce îi scosese un spin din picior şi îi legase rana. Vindecat, leul nu a mai vrut să-l părăsească. Acest lucru ne arată că, pe măsură ce omul se îndumnezeieşte, fiarele se îmblânzesc. Animalele nu pot fi înţelese decât în relaţia lor cu omul, aşa cum omul nu poate fi înţeles decât în relaţia cu Dumnezeu. Dacă omul îşi găseşte împlinirea în Dumnezeu, aşa şi animalele îşi găsesc în om starea de la început, cea lipsită de sălbăticie“, conchide pr. lector dr. Radu Petre Mureşan.
