Una dintre orientările mai puţin convenţionale în terapia persoanelor cu dizabilităţi este "terapia cu ajutorul animalelor" (delfini, peşti, papagali, cai, animale de companie, câini şi pisici etc.), concept introdus în anul 1964 de psihiatrul american Boris Levinson.
Nu de puţine ori s-a constatat efectul pozitiv al animalelor asupra stării de sănătate a oamenilor. De exemplu, sunt situaţii în care
s-au remarcat patrupede precum câinele în anticiparea unor crize de epilepsie; papagalii vorbitori atenuează durerile cardiace, pisicile ajută la scăderea presiunii arteriale şi diminuează semnificativ stările de anxietate, deprimare şi chiar de schizofrenie; delfinii comunică uşor cu copiii autişti, echitaţia contribuie la detensionare şi la refacerea echilibrului psihic, peştii induc stări de relaxare când sunt priviţi unduindu-se într-un acvariu etc.
Această terapie are ca finalitate dezvoltarea capacităţilor emoţionale ale persoanelor cu dizabilităţi şi integrarea socială. Unele cercetări au demonstrat că persoanele care manifestă afecţiune faţă de câini şi pisici dovedesc aceeaşi afecţiune faţă de semenii lor.
Terapia cu pisici şi câini
Studiile ştiinţifice efectuate în decursul timpului au demonstrat efectele benefice pe care le poate avea un animal de companie asupra unei persoane singure, bolnave sau a copiilor cu diverse disfuncţii. Astfel, s-a constatat că animalele pot ameliora starea psihicului şi nivelul de comunicare interpersonal, pot spori încrederea de sine. Este o certitudine că pisicile şi câinii sunt de real folos bolnavilor de cancer să îşi depăşească sentimentele de anxietate, de izolare şi disperare.
Mai ales câinii au un rol neaşteptat de important în dezvoltarea emoţională şi socială a copiilor. În cadrul centrelor de recuperare din mai multe zone de pe glob s-a observat că terapia cu ajutorul animalelor de companie îi ajută pe preşcolarii cu probleme de vorbire să pronunţe inteligibil primele lor cuvinte. Copiii cu deficienţe fizice, de exemplu cei cu proteze la nivelul membrelor, pot fi ajutaţi să îşi controleze echilibrul aruncând mingea în joacă unui câine. Patrupedele sunt utile şi orbilor, ajutându-i să se deplaseze în siguranţă în spaţiul casnic şi în afara lui sau pot semnala un pericol pe care persoanele deficiente de auz nu îl pot percepe.
Hipioterapia sau terapia cu ajutorul cailor
Terapia ecvestră sau cu cai/ponei este recomandată mai ales copiilor cu probleme motorii cerebrale, pentru cei care suferă de scleroză în plăci etc. Pentru copiii mai dinamici este recomandat calul, deoarece ritmul paşilor lui este mai aproape de ritmul cardiac al mamei şi produce o senzaţie de relaxare accentuată.
Psihologul Margareth Mahler considera că prin intermediul calului poate fi tratat autismul sever. Astfel, prin manipularea corpului calului, subiectul autist îşi descoperă propriul corp şi începe să distingă între lumea sa (pe care o credea singurul univers) şi cea exterioară, separată.
Calul simte cu acuitate emoţiile. De exemplu, atunci când o herghelie de cai porneşte într-un galop spontan, ei nu o fac din dorinţa de imitaţie, ci reacţionează la o emoţie prin transmiterea simultană a acesteia. Aşadar, calul receptează şi emoţiile oamenilor, şi apropierea de el necesită autenticitate, sinceritate, nu îi poţi ascunde starea de spirit, frica, răutatea, gândul de a-i face rău, dar nici bunătatea sau blândeţea.
De altfel, calul şi animalele, în general, receptează stările de spirit puternice ale oamenilor şi reacţionează în consecinţă, cu blândeţe, supuse, cu compasiune, dar şi cu împotrivire, încăpăţânare, chiar atacând. Cunoaştem nu puţine cazuri în care animalele se supun sfinţilor, dar îi atacă pe păcătoşi; când natura însăşi reacţionează la starea morală a oamenilor, refuzând să mai dea rod din sine şi să plouă, sau rodeşte, împotriva legilor obişnuite ale firii, şi plouă la rugăciunile atleţilor duhovniceşti.
Terapia cu ajutorul delfinilor
Baza acestei teorii (ce a fost formulată şi aplicată încă din anul 1978 de medicul David Nathanson) este ipoteza că principalul impediment al învăţării la copiii cu deficienţe mintale este, mai degrabă, lipsa lor de concentrare decât imposibilitatea de a învăţa. Astfel, delfinul poate fi folosit ca stimul pentru generarea unor comportamente pozitive, dar şi ca recompensă pentru eforturile subiecţilor. Beneficiarii acestei terapii pot fi persoane care suferă de autism, sindromul Down, probleme severe de auz, paralizie cerebrală, deficienţe de vedere, afecţiuni ale coloanei vertebrale etc.
Activităţile cu delfinii presupun atingeri directe, cum sunt mângâierea acestora pe spate, lipirea lor de tălpile bolnavului, dar şi diferite jocuri, precum prinderea cercului de către delfini.
Un copil care efectuează o terapie în scopul îmbunătăţirii comunicării verbale obţine rezultate de la două până la zece ori mai bune în timpul terapiei cu ajutorul delfinilor decât în cadrul orelor de grup organizate de terapeuţi.
Limitele terapiei cu animale
După cum am observat, terapia cu animale poate avea un rol benefic în tratarea unei game largi de probleme pe care le pot avea copiii, dar şi adulţii cu deficienţe mintale. Totuşi, probleme pot interveni atunci când animalul este folosit ca substitut de prieten, de tată, de mamă, de frate sau soră şi prezenţa lui frânează integrarea socială a copilului. În aceste cazuri este necesar un efort de reorientare a afecţiunii persoanei către lumea oamenilor, terapia cu animalele atingându-şi propriile limite. Deci, un efect negativ al prezenţei animalelor la un copil/adult cu un psihic instabil poate fi accentuarea problemelor de care suferă: autism, schizofrenie, tendinţe maniacale, regresive etc. De asemenea, la persoanele în vârstă şi singure se observă o dezvoltare patologică a ataşamentului faţă de un animal de companie, până acolo unde tovărăşia animalelor este preferată celei a oamenilor.
Dintre alte efecte negative ale companiei animalelor putem numi frânarea simţului de responsabilitate. Este cazul cuplurilor tinere care nu au curaj să procreeze şi îşi cumpără un câine sau o pisică pentru a nu se simţi singuri şi ca să îşi poată manifesta cumva paternitatea sau maternitatea pe care o simt şi nu o pot nega. În timp însă încep să cheltuiască pentru pisică sau căţel la fel de mult ca pentru un copil. Astfel, ataşamentul se dezvoltă şi întâlnim pisici fericite, moştenitoare ale unor averi colosale, în timp ce casele de copii şi orfanii duc lipsă de fonduri pentru hrană şi medicamente.
Ce spun sfinţii despre iubirea faţă de animale?
Orice creştin are de educat un animal. Acesta nu este însă o pisică sau un câine, ci propriul său trup, care trebuie
supus duhului. Şi copiii noştri s-ar cuveni învăţaţi întâi să îşi îmblânzească propriul său trup, "fratele măgar", aşa cum îl numeau sfinţii, referindu-se la încăpăţânarea, orgoliul şi egoismul care ne domină.
Sfântul Siluan Athonitul învăţa că dragostea pentru vieţuitoare nu se cuvine să ne despartă de iubirea de Dumnezeu şi de "taina" iubirii fratelui. "A hrăni animalele şi vietăţile şi a nu le bate - în aceasta stă mila omului faţă de ele; dar a te lega de ele, a le iubi, a le privi şi a vorbi cu ele - acestea le face un suflet lipsit de minte." Porunca lui Hristos este aceea de a iubi pe Dumnezeu "din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul său" (Mt. 22, 37). Deci, dacă ne vom strădui să împlinim porunca iubirii şi îl vom avea pururea înaintea ochilor inimii pe Hristos, cum mai este posibil ca sufletul nostru să iubească şi să vorbească cu animalele din ogradă, cu pisici şi câini?
