Timp, timpuri şi crucile noastre

Într-o zi, am auzit de la o persoană mai dusă ca mine la biserică (şi la propriu, şi la figurat) o sintagmă care m-a impresionat teribil: timp liturgic. Persoana mi-a vorbit foarte frumos despre ideea că în timpul Sfintei Liturghii se trăieşte altfel decât în cotidian, cumva amprentat de veşnicia ce va să fie, rupt din vremelnicul care te fragmentează şi unit cu sine şi cu Dumnezeu.

Asta m-a făcut să realizez încă o dată agitaţia nebună în care ne ducem cei mai mulţi dintre noi zilele, cum nici mersul la Biserică nu mai are tihna de altădată, şi din pricina (cel puţin aparent) a unei drăcovenii haioase care ne-a ajuns indispensabilă - telefonul mobil.

Intru în Biserică, ştiu că poate să sune, aşa că în timp ce dau destul de smerit din coate, ca să ajung mai în faţă, să mă miruiesc printre primii, luând-o înaintea celor care au venit la slujbă cu două ore înaintea mea (dar, deh!, eu sunt diabetic, slavă Domnului, că mă pot prevala de asta, altfel nu ştiu ce motiv aş mai scorni…), butonez să opresc telefonul. Nu stau prea mult liniştit, că ADHD-ul cu care am fost binecuvântat încă din copilărie mă face să scot telefonul să văd dacă nu cumva am primit un mesaj important şi n-am simţit vibraţiile acestei fiinţe care stă mereu de strajă la neliniştea noastră, nu cumva să ne cotropească pacea. Dacă n-am primit, atunci dau eu unul. Na! Şi tot aşa, până am reuşit să trăiesc şi timpul liturgic tot în timpul meu de fiecare zi.

Mereu pe fugă

Fiindcă este nevoie neapărat să-mi găsesc şi scuze, iată că deschidem subiectul de jur împrejurul nostru şi zicem cu toată gura: parcă nimic nu mai e cum era! Da, aşa este, fără să fim "nostalgici" în acel sens imediat postdecembrist, prin care se voia a se spune că cineva are dor de comunism şi de Ceauşescu. Dar parcă nici întâlnirile între prieteni nu mai sunt cum erau, cu o anumită tihnă, aşezare şi firesc. Când mă întâlneam acum vreo 15 ani cu un prieten, păi, stăteam de vorbă câteva ore bune, acum nici o oră nu ne mai prieşte. Te vezi pe fugă mereu, în oraş, între două treburi, îţi sună de două ori telefonul, de trei ori îi sună lui, nici nu se restabileşte acea legătură profundă, sufletească, dintre prieteni, că s-a şi făcut ora să se ducă fiecare la ale lui.

Şi nu putem pune totul numai în cârca bietului telefon, care, în definitiv şi la urma urmei, e doar un aparat pe care noi decidem cum îl folosim şi pentru care noi putem (şi chiar am fi datori să o facem) să creăm anumite norme de funcţionare şi elemente de bună-cuviinţă care să jaloneze folosirea lui. Aşa cum era o normă a bunei-cuviinţe în folosirea telefonului fix, să nu suni, în general, într-un anumit interval orar (parcă era 13:00-17:00), tot aşa să fie şi nişte cutume care să privească mobilul. Dacă ne întâlnim cu un prieten cu care nu ne-am văzut de luni sau ani de zile, putem să nu vorbim jumătate din timp la mobil.

Lucruri care ne tihnesc

Însă, dincolo de telefon, constatăm că am fost virusaţi cu vremelnicie într-o măsură uriaşă. Păi, ţin minte că în copilăria mea adulţii se mai aşezau în fotoliu şi ore întregi citeau dintr-o carte. Chiar nu pricepeam ce poate să fie aşa interesant în această activitate, când trasul cornetelor de hârtie cu ţeava era ceva mirific. Dar, când am descoperit "Cireşarii" şi "Toate pânzele sus!", m-am lămurit. Uitam şi să mănânc, numai să văd ce se mai întâmplă nişte pagini mai încolo. Acum prizăm multă informaţie, cel mai adesea la mâna a doua (adică trecută prin filtrul unor jurnalişti care se mai întâmplă să aibă anumite interese, deci nu se mai poate numi chiar informaţie pură), aflăm de toate, dar nu ne oprim reflexiv asupra a prea multe subiecte importante. Cu mintea noastră cineva joacă mereu un biliard haotic, adică un fel de bambilici, bilele sar în toate părţile şi avem iluzia că e normal aşa. Îmi amintesc aici de părintele Sofian Boghiu, câtă pace sfântă putea să emane fiinţa lui când ajungeai la spovedanie. Veneai agitat de pe drum, gândindu-te la şapte mii de chestii, iar lângă el simţeai acel timp fără timp, parcă Dumnezeu îţi băga nedureros cu mii de seringi prin fiecare por un ser al liniştii, iar lucrurile care ţi se păreau greu de dus le duceai uşor, tu însuţi plutind. Fără îndoială, acea stare a lui, care putea fi simţită de la distanţă, nu fusese câştigată cu uitat la televizor şi gândit la toate prostiile de zi cu zi, ci cu ancorarea în rugăciunea adevărată, înaltă şi adâncă, smerită, simţită, la care ajunge unul din 10.000 dintre cei care se silesc, după cum spunea alt înger în trup, părintele Cleopa. Rugăciunea ca o cruce pe care o ducem cu noi mereu, ca o cruce cu heliu, care ne înalţă.

În Biserica slavei Tale stând…

Despre raportarea la timpul acestei vieţi ne vorbeşte frumos Sfântul Evanghelist Ioan: "Nu trebuie să ne plecăm totdeauna asupra nenorocirilor proprii, să fim deznădăjduiţi din pricina păcatelor, ci în ziua Domnului - şi nu este oare aceasta un dar al harului său? - să ne destindem câteva clipe, să ne umplem de bucurie curată şi strălucitoare. Pot, oare, prietenii mirelui să fie trişti cât timp mirele este cu ei?... Dar prietenul mirelui care stă şi aude se bucură cu bucurie de glasul lui?" (Ioan 3, 29). Vedem îndemnul clar de a participa la Sfânta Litrughie, ca timp al timpurilor sfinţite şi cu folos deplin petrecute. Timpul petrecut cu luare aminte la Liturghie putem să-l considerăm contabilizat în contul veşniciei fiecăruia dintre noi. De aceea ne şi par absurde ceasurile agăţate în unele biserici pe pereţi. Ce timp putem măsura acolo cu ele? Timpul se opreşte în loc, capătă alte dimensiuni, iar a face din mersul la Liturghie o întâlnire conştientizată cu Dumnezeu este scopul fiecărui creştin autentic. Dacă suntem cu adevărat atenţi şi trăim fiecare moment cum se cuvine, putem şi noi să spunem ca psalmistul: "În biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a sta".