Un simbol al decadenţei culturale din România

Este aproape imposibil să vorbeşti despre manele fără să generezi discuţii contradictorii, câteodată interminabile. Deşi s-a încercat şi o conciliere între promotorii manelelor şi reprezentanţii genurilor muzicale tradiţionale, discuţiile despre manele şi despre comportamentul social fundamentat pe "principiile" enunţate în textele aferente s-au aprins din nou, mai ales după ce majoritatea posturilor de televiziune au mediatizat reprezentaţiile "artistice" ale mai multor cetăţeni, în vecinătatea mănăstirilor care şi-au serbat recent hramul de Adormirea Maicii Domnului.

Printre fumul grătarelor şi pe ritm de manea, o familie întreagă surprinsă de camerele de filmat dansa fără inhibiţii, în aşteptarea marelui praznic "al Sfintei Mării", deşi afirma ferm că a venit să se roage. Câţiva credincioşi, la o distanţă de câţiva metri de familia de petrecăreţi, încercau să se roage, făcând abstracţie de chiuielile ce tulburau împrejurimile. Fie că ne convine, fie că nu, imaginile televizate au surprins realitatea. Maneaua este un fenomen.

O auzim peste tot în locurile publice, mai mult fără voia noastră! Fie că provine dintr-o maşină care aşteaptă la stop (cu boxele date la maxim), fie că un binevoitor meloman ne "delectează" cu ea în metrou sau în autobuz, de pe telefonul mobil, fie că se aude de la vecinul care se simte bine în weekend, ne enervează la culme faptul că ni se încalcă dreptul la linişte în spaţiul public. Promiscuitatea sexuală, lipsa bunului-simţ şi a oricărui principiu moral, nonvalorile care sunt promovate prin textele manelelor ne dezgustă şi ne revoltă pe toţi cei care mai avem pretenţia unui minimum de normalitate. Versurile agramate, de multe ori pornografice, compuse probabil pe fondul unei decepţii sau al unei stări euforice cauzate de consumul excesiv de alcool, descriu un mod de viaţă iluzoriu şi sunt un risc pentru tineretul aflat în toiul căutărilor existenţiale.

În atenţia sociologilor şi etnomuzicologilor

Să căutăm însă şi dincolo de aceste aspecte. Undeva există o problemă a cărei rezolvare nu vine, sub nici o formă, din simpla ei incriminare. Dacă am identificat problema, nu rămâne decât să luăm piatra în mână şi să lovim. Oare? Dacă totuşi avem o reţinere în a lovi cu piatra, poate ar trebui mai întâi să ne întrebăm cui aparţine această problemă? Din păcate, răspunsul nu este cel mai îmbucurător. Maneaua este problema noastră, este o problemă a societăţii pe care o alcătuim împreună cu cei care o promovează, este un risc social care trebuie abordat într-o manieră echilibrată, fără frustrări şi prejudecăţi venite din raportarea la propriile gusturi. În mod firesc, atunci când cineva atentează la valorile noastre fundamentale, suntem tentaţi să adoptăm o atitudine radicală, dar o asemenea luare de poziţie nu face decât să amputeze membrul bolnav al unui organism social din care facem parte. În faţa acestei probleme, trebuie să ne întrebăm: de ce avem nevoie? De amputare sau de vindecare?

Cu toate că nu s-a fundamentat în mod declarat pe dorinţa de a vindeca acest fenomen, cursul introdus anul trecut la Univesitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, pentru studiul manelelor, a pus problema - dincolo de toate controversele pe care le-a stârnit - dintr-o perspectivă destul de corectă: maneaua este miza unor tensiuni sociale semnificative, care necesită întreaga atenţie a cercetătorilor responsabili.

"Maneaua reflectă într-o anumită măsură societatea bolnavă şi imorală"

Speranţa Rădulescu, etnomuzicolog şi cercetător principal la Muzeul Ţăranului Român, care a susţinut cursul amintit în şase secvenţe, este de părere că maneaua reflectă într-o anumită măsură societatea bolnavă şi imorală în care trăim, iar cel care, în mod just, o consideră pernicioasă trebuie să lupte pentru a însănătoşi societatea. "Maneaua a apărut (sau reapărut după o lungă absenţă) la sfârşitul anilor '60, ca opoziţie simbolică a comunităţilor rome din mahalale faţă de excluderea lor din societatea românească. În prezent, ea a devenit o formă de opoziţie a tuturor marginalilor şi oamenilor de rând din România, indiferent de originea lor etnică. Versurile necizelate şi vulgare, comportamentul sexualizat şi agresiv, melodiile şi ritmurile sale "străine", contaminate de orientalul balcanic au fost şi continuă să fie respinse de intelectualii, funcţionarii şi activiştii culturali de orientare mai degrabă purist-naţionalistă. Aceştia o demonizează, transformând-o într-un simbol al decadenţei culturale din România. Chiar şi lăutarii ţigani - îndeosebi cei care s-au bucurat de prestigiu în perioada comunistă şi cei cu o educaţie muzicală mai înaltă - se pronunţă cu fermitate împotriva manelei. O analiză mai detaşată arată însă că maneaua este un produs al managementului cultural naţionalist din timpul regimului comunist, al trecutului orientalo-balcanic al ţării, al presiunii culturii occidentale şi al unei rapide globalizări", spune dr. Speranţa Rădulescu, în paginile publicaţiei "Acord" (nr. 7, 2010), editată de Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.

Dezmanelizarea, un proiect utopic?

Cursul de la universitatea bucureşteană de muzică, intitulat "Maneaua ca fenomen, maneaua ca obiect de dezbatere publică", a încercat să explice prezenţa acestui tip de muzică în spaţiul românesc, venind cu o perspectivă sociologică, ştiinţifică asupra fenomenului. Deşi până acum nu s-a dat publicităţii un raport al rezultatelor obţinute pentru a verifica eficacitatea acestui demers ştiinţific, cursul despre manele a lansat perspectiva dialogului între muzica tradiţională recunoscută valoric şi maneaua ca tip muzical aflat într-un proces continuu de remodelare, fapt care lasă o posibilitate de aliniere la scara valorică a societăţii. Întrucât problema manelei nu e doar una de "legitimitate ştiinţifică", ci e şi una de ordin socio-moral, creştinul are datoria de a cultiva acest dialog în care se poate avânta cu mult curaj, atâta timp cât îşi menţine discernământul duhovnicesc şi nu face concesii păgubitoare de suflet. În forma ei actuală, maneaua este o boală socială, care nu va dispărea probabil niciodată, dacă avem în vedere procentul considerabil al celor care o promovează şi mai ales al celor care sunt indiferenţi faţă de un proces care degenerează vizibil. Vrem, nu vrem, a devenit parte din "cultura" poporului nostru, iar dacă nu va dispărea degrabă, se impune imperios organizarea unor campanii de conştientizare asupra fenomenului şi de educaţie muzicală a societăţii, demers la care pot adera instituţiile de învăţământ, mass-media, asociaţii culturale şi umanitare, împreună cu Biserica.

Un astfel de proiect poate părea utopic, dar este la fel de necesar şi de posibil, cum sunt proiectele pentru reintegrarea socială a grupurilor marginalizate şi discriminate. Iar dacă nu există mobilizare pentru demararea unui proiect de anvergură pentru combaterea manelizării, rămâne la fel de posibilă o campanie pe care fiecare om şi-o poate asuma personal, făcând tot ce se poate "în pătrăţica lui", pentru sensibilizarea opiniei publice faţă de această problemă. Important este să nu fie ceva agresiv, care ar transforma maneliştii în victime, ci într-un mod onest, fundamentat pe convingerea că dincolo de versurile inadecvate există nişte oameni care caută să-şi umple golurile existenţiale cu nimicuri ambalate ademenitor. Fiecare subcultură, inclusiv maneaua, este în fond produsul unei societăţi decadente şi nu poate fi epurată izolat de societate, ci doar în interiorul ei prin dialog şi atenţie civică. Iar dacă până la implicarea la nivel instituţional mai sunt paşi de făcut, până atunci totul ţine de fiecare persoană în parte.