Imaginaţia reprezintă capacitatea omenească de a transforma reprezentările ce reflectă realitatea existentă şi de a crea pe această bază noi reprezentări. Un proces de sondare a necunoscutului. Are un caracter raţionalo-afectiv. Este legată de sentiment, de curiozitate, de dorinţă, de existenţa misterului care se vrea cucerit.
Sfinţii Părinţi spun că imaginaţia (imaginatio în latină, derivat din grecescul phantasia) este o putere, o lucrare a minţii omeneşti, de mare folos pentru viaţa practică în această lume, în care suntem singurele făpturi dăruite cu creativitate. E un dar minunat de la Dumnezeu, pe care însă omul căzut l-a transformat într-o lucrare pătimaşă.
Jean-Jacques Wunenburger, co-director al Centrului de cercetare a imaginarului şi raţionalităţii „Gaston Bachelard“, spune că „imaginarul are legătură cu tot ceea ce este proces de reprezentare simbolică, cu toate procesele de naraţiune mitică şi deci toate demersurile prin care mintea omenească inventează şi dezvoltă sens, într-un mod care nu este reglat nici de logică, nici de ştiinţă. De aceea, imaginarul a devenit un termen care merge dincolo de artă, de creaţia artistică, dincolo de lumea romanului sau a poeziei“.
De exemplu, în matematică, Gerolamo Cardano este inventatorul numerelor imaginare, fără de care astăzi fizica modernă ar fi de neconceput.
Utopia, rezultat al unei crize a imaginarului
Probabil că imaginarul a apărut în lume odată cu reflexia filozofică. Ea a devenit posibilă în momentul în care s-a realizat o anumită structură logică internă, care a permis corelaţii şi legături mentale între diversele imagini ale realităţii externe. Sau poate a apărut cu mult înaintea filozofiei, pe Dumnezeu omul putând doar să îl imagineze, la fel ca şi pe spirite, zeii sau personajele mitologice care-l înconjurau într-o lume dominată de sacru.
Cu toate acestea, când este vorba despre cunoaşterea directă a lui Dumnezeu, imaginaţia nu ajută, căci Dumnezeu este transcendent oricărei înţelegeri, oricărei gândiri, „căci Dumnezeu este pururea mai înalt decât toate şi dincolo de orice cugetare“, spune Sfântul Dionisie Areopagitul.
Problematica legăturii între sacru şi imaginar conduce la o altă dificultate subtilă, privind utopia ca rezultat al unei crize a imaginarului. Imaginarul, pentru a se regenera, are nevoie de prezenţa sacrului. De aici rezultă că utopia poate acoperi o deficienţă a sacrului în societate, deci pentru a restrânge gândirea utopică trebuie să extindem prezenţa sacrului.
Imaginaţia nu este una cu imaginarul. Fizicianul şi filozoful Basarab Nicolescu descria „imaginaţia ca activitatea psihică producătoare de imagini, prin situarea într-un singur nivel de realitate. Ea este deci neinformată de existenţa celorlalte niveluri de realitate şi deci corespunde unei activităţi fantomatice şi tautologice. Imaginaţia deformează realitatea prin crearea unei realităţi paralele, care nu este nici rezistentă şi nici non-rezistentă, ci pură activitate neuronală. «Omul neuronal», definit de Jean-Pierre Changeux, sau «omul recent», definit de Horia-Roman Patapievici, semnifică fiinţa umană înlănţuită unui singur nivel de realitate“.
Profesorul Nicolescu spune că două niveluri de realitate sunt diferite dacă, trecând de la unul la celălalt, există o ruptură, o discontinuitate a legilor şi a conceptelor fundamentale (cum este, de pildă, cauzalitatea locală a lumii clasice în raport cu cauzalitatea globală a lumii cuantice). Privind astfel, imaginarul este activitatea psihică producătoare de imagini prin traversarea a două sau a mai multe niveluri de realitate.
Albert Einsten spunea că „imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea; cunoaşterea este limitată, dar imaginaţia înconjoară lumea“. Pablo Picasso credea că orice îţi poţi imagina este real şi, dat fiind că sistemul nervos nu face mereu distincţia între o experienţă reală şi una imaginară, se prea poate ca el să fi avut dreptate.
Există de mai multă vreme teorii că imaginaţia se bazează pe o amplă reţea neuronală, în creier, dar a putea demonstra existenţa unui anume „spaţiu de lucru mental“ s-a dovedit a fi dificilă. Neuroimagistica a arătat totuşi că pentru activităţile imaginative se pune în lucru o întreagă reţea corticală şi subcorticală, sau, mai poetic spus, aproape întreg creierul luminează, dezvăluind un spaţiu intern responsabil de gândirea imaginativă şi creativă.
Se pare că imaginaţia presupune trei însuşiri de bază, şi anume: fluiditate (adică posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un mare număr de imagini, idei, situaţii etc.), plasticitate (uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei probleme, când un procedeu se dovedeşte inoperant) şi originalitate.
Imaginaţia este liberă de canoane
Spre deosebire de gândire, care se încapsulează în reguli şi norme riguroase, care impun congruenţa sau compatibilitatea cu realitatea obiectivă, imaginaţia este liberă de canoane, ea putându-se mişca în afara tărâmului real perceptibil. Ea nu are limite. Noi suntem limita imaginaţiei noastre.
Este un proces cognitiv, cu roluri importante în lărgirea sferei cunoaşterii, explorând zone noi şi căutând soluţii noi la problemele existente. Dacă gândirea adânceşte sfera cunoaşterii, imaginaţia lărgeşte această sferă şi oferă astfel gândirii noi teritorii. Ea conferă conştiinţei dimensiunea explorativă, creatoare şi dovedeşte cu răbdare că tot ce imaginaţia omului este în stare să-i procure în idee s-ar putea găsi în realitate.
