Vuvuzela şi Africa

...Nu reprezintă titlul unei fabule la modă, ci simbolurile contemporane ale unei lupte încheiate cu triumful demnităţii umane. O luptă în care politicul şi religiosul s-au împletit în mod inoportun.

Aflat în plină desfăşurare, campionatul mondial de fotbal din Africa de Sud oferă pe lângă spectacolul sportiv şi prilejul unei reflecţii teologico-politice. Nu sportivii sunt cei care îndeamnă la meditaţie, ci sunetul de fond al stadioanelor, dezvoltat de foarte celebrele vuvuzele, nişte pseudoinstrumente muzicale specifice continentului african. Acoperind corurile galeriilor naţionalelor prezente la spectacolul fotbalistic, vuvuzelele cântă triumful unei civilizaţii aflate mult timp sub opresiunea europenilor. Astfel, între 1948 şi 1994 oamenii din Africa de Sud au fost separaţi în categorii rasiale: albi, negri, coloraţi şi indieni. În 1958, negrii pierd cetăţenia şi drepturile derivate din aceasta. Deşi reprezentau majoritatea covârşitoare a populaţiei, circa 70%, aceştia locuiau în zone separate şi erau obligaţi să meargă la şcoli, spitale şi magazine create special pentru ei, în vreme ce albii se bucurau de toate drepturile sociale şi politice.

Apartheidul

Situaţia politică a majorităţii locuitorilor Africii de Sud este cunoscută sub numele de apartheid, un regim totalitar bazat pe separaţia axiologică şi culturală între rase. Apartheidul reprezintă consecinţa politică a celor peste trei secole de colonizare a africanilor de către europeni. Africa de Sud a fost colonizată mai întâi de olandezi în 1652 şi mai apoi de britanici în 1805. Dacă britanicii au introdus abolirea sclaviei, marii proprietari de pământ olandezi calvinişti au structurat un discurs teologic care să le asigure în continuare exploatarea marilor domenii latifundiare. Războiul dintre cele două naţiuni europene declanşat în urma descoperirii minelor de diamante s-a încheiat în 1902 cu victoria britanicilor şi cu marginalizarea politică a olandezilor. Anii marii crize economice interbelice au produs pentru teologii olandezi calvinişti, majoritatea cu studii în Germania nazistă şi, deci, influenţaţi de teoria rasei pure, scânteia de construire a unei teologii a rezistenţei.

Naţionalismul creştin devenise o ideologie. Spre exemplu, în lectura calvinistă a teologilor olandezi, Turnul Babel însemna că Dumnezeu a rânduit naţiuni care nu trebuie să se amestece unele cu altele pentru a nu fi întinată ordinea creaţiei. Mai pe scurt, arhitecţii apartheidului erau convinşi că susţineau o politică creştină. Când, în 1948, Partidul Naţional a venit la putere, ziarul oficial al Bisericii Olandeze Reformate, "Die Kerbode", a scris: "Ca Biserică, am lucrat mereu pentru separarea raselor. Astfel apartheidul poate fi numit pe drept cuvânt o politică bisericească". În acest context, puţine Biserici mai erau dispuse şi capabile să conteste apartheidul, în ciuda evidentului proces de dezumanizare ce caracteriza societatea sud-africană.

Neocalvinii africani au promovat noţiunea de naţiune albă creştină şi au binecuvântat apartheidul introducând chiar în textul constituţional din 1983 referinţe la Dumnezeu. Contrar acestora, europenii trecuţi prin experienţa nazistă vedeau cu alţi ochi societatea sud-africană: "Dau mărturie: iadul există, iar inima-i se află la câteva mii de picioare sub asfaltul din Johannesburg", scria în 1961 reporterul german Jean Villain în jurnalul său de călătorie în Africa de Sud.

Teologia neagră

La începutul anilor â70 teologii de culoare sud-africani au început să scrie ceea ce se poate numi "teologia neagră", un discurs înrudit cu teologia eliberării din America de Sud. Demersul lor nu a însemnat doar redarea demnităţii celor săraci şi opresaţi, ci şi preluarea conducerii de către aceştia într-o societate profund nedreaptă. Pentru că şi Iisus Hristos a fost sărac, supus opresiunilor celorlalţi şi chiar dat la moarte, situaţie asemănătoare cu a negrilor sud-africani, trebuia iniţiată lupta dintre Evanghelie şi pseudoevanghelia apartheidului. Li se cerea creştinilor să contribuie la sfârşitul regimului de teroare. Astfel, au fost create mai multe alianţe ale cultelor creştine favorabile întreruperii noii forme de sclavie modernă, cea mai importantă dintre ele fiind Institutul Creştin, desfiinţat mai apoi de guvernul totalitar în 1977. Manifestul "Mesaj către populaţia din Africa de Sud" (1968), inspirat din socialismul creştin anglican, arată ca omul înainte de a se supune altor oameni trebuie să se supună Mântuitorului Iisus Hristos. Aducând nu nou tip de reflecţie creştină asupra politicii unui regim dezumanizat şi arătând că "apartheidul este un păcat, iar justificarea sa teologică este o erezie", mişcarea de rezistenţă a negrilor sud-africani obţinuse un aliat important: creştinismul.

Criticii arătau însă că nici această teologie nu era foarte diferită de cea care oferea sprijin regimului. După ce în 1984 sud-africanul Desmond Tutu, arhiepiscopul anglican de Cape Town, primeşte premiul Nobel pentru pace, recunoscându-i-se meritele în apărarea drepturilor umane, în 1985 un grup de teologi de mai multe confesiuni, şi a căror identitate a rămas încă necunoscută din cauza faptului că apartheidul obişnuia să hărţuiască şi chiar să tortureze clericii care se opuneau regimului, a redactat Kairos Document (1985). Aratând că a sosit momentul special (?a???? - gr.), autorii au criticat "abuzarea de conceptele teologice şi biblice pentru scopuri politice" şi au subliniat necesitatea unei teologii profetice. Reacţiile stârnite au aşezat definitiv Bisericile de partea mişcărilor eliberatoare.

Nelson Mandela şi democraţia non-rasială

Asemeni mişcării pentru drepturi civile din SUA, la începutul anilor â50 se naşte Congresul Naţional African, prima voce a rezistenţei negrilor. Format în mare parte din creştini, Congresul a sperat iniţial că prin lobby, boicoturi publice şi greve poate obţine pentru populaţia de culoare dreptul de a participa la o guvernare democratică pe cale paşnică. Mare parte dintre negrii care au opus rezistenţă au fost trimişi în închisoare. Unul dintre aceştia, Nelson Mandela, executând o pedeapsă pe viaţă încă din 1964, a fost eliberat la 11 februarie 1990, iar în 1994 a devenit primul preşedinte sud-african de culoare într-un regim de democraţie non-rasială. El devenise un simbol al luptei anti-apartheid, motiv pentru care în 1993 a primit premiul Nobel pentru pace ca unul care a reuşit să-şi menţină umanitatea într-o lume caracterizată prin teamă şi brutalitate. Comparativ, partidele politice americane au aşteptat aproape 150 de ani de la abolirea sclaviei ca să ofere un candidat de culoare pentru preşedinţia SUA, în persoana lui Barak Obama. Alegerea acestuia în funcţia supremă în stat a fost, de asemenea, salutată de comunitatea internaţională prin premiul Nobel pentru pace oferit anul trecut înainte chiar ca acesta să întreprindă vreo acţiune concretă în apărarea drepturilor omului.

Post-apartheid

În Africa de Sud s-a petrecut trecerea de la o oligarhie rasială totalitaristă la o societate democratică multirasială. Astăzi populaţia de culoare nu mai este exploatată de albi, iar societatea în întregul ei este extrem de vizibilă în mediul internaţional, motiv pentru care a şi primit calitatea de organizator al campionatului mondial de fotbal din acest an. Sfârşitul apartheidului, zorii primului guvern democratic ales liber şi ai primei constituţii liberale în 1994 au însemnat inevitabil că teologia se apropia de spaţiul public, structurându-l în mod creştin. Misiunea socială a Bisericilor devine aceea de a-i asista pe credincioşi în a-şi defini responsabilitatea în spaţiul public şi în cadrul cetăţeniei democratice pornind de la convingerile creştine. Între o teologie de inspiraţie liberală care oferea legitimitate politică elitei albe şi una de inspiraţie socialistă care ţinea în viaţă speranţele majorităţii negre discriminate, societatea sud-africană pare să regăsească astăzi drumul spre normalitate prin persoana umană. Experienţa lor ne spune că omul nu se topeşte în neamul său, că este unic şi irepetabil, că nu se confundă cu nici un proiect politic, ci doar cu acela al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Cărui Împărăţie "nu este din lumea aceasta" (Evanghelia după Ioan 18, 36).