Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Patristica Cununile albe și sângerii ale Bisericii

Cununile albe și sângerii ale Bisericii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Patristica
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 30 Martie 2022

Biserica - mireasa lui Hristos. Această preafrumoasă definire a ceea ce este Biserica a fost cântată în imnurile sfinte, în scrierile patristice, în cuvintele dumnezeiești ale Scripturii. Și, ca orice mireasă, Biserica este și încununată în chip mai presus de fire, iar cununile ei sunt, după mărturia Sfântului Ciprian al Cartaginei, atât albe, cât și sângerii. Primele sunt aduse de cuvioșii care și-au săvârșit zilele în pace, iar celelalte de martirii care s-au jertfit pentru Hristos.

Crinul alb și trandafirul roșu au fost alese de Sfântul Ciprian al Cartaginei ca simboluri ale celor două cete ale sfinților bineplăcuți lui Dumnezeu: cuvioșii și martirii. Sfântul Ciprian nu a făcut niciodată o diferență între cele două feluri de a-ți închina viața lui Dumnezeu, tocmai pentru că o astfel de diferențiere ar însemna o greșeală. Fiecare trebuie să placă lui Dumnezeu prin misiunea la care a fost rânduit. Și așa cum cuvioșii slujesc prin întreaga lor viață, rugându-se, smerindu-se, postind, trăind în lipsuri și răbdând necazuri și așa sunt slăviți de Dumnezeu, la fel și martirii, răbdând chinuri mai presus de fire și primind moartea pentru Hristos, se slăvesc în slujirea lor scurtă, dar intensă. „Amândouă căile sunt în aceeași măsură mărețe și strălucite: aceea de a ne grăbi către Domnul prin desăvârșirea izbânzii este mai sigură, iar aceasta, de-a înflori în lauda Bisericii după ce ai primit odihna în urma unei slujiri pline de slavă, este mai plăcută. O, fericită este Biserica noastră, pe care o luminează astfel cinstirea sfintei slujiri, pe care o umple de strălucire slăvitul sânge al martirilor din vremurile noastre. Înainte era alb-strălucitoare prin faptele fraților; acum a devenit purpurie, prin sângele jertfit al martirilor. Între florile ei nu lipsesc nici crinii, nici trandafirii. Acum să se-ntreacă fiecare pentru cea mai mare prețuire a uneia ori a celeilalte cinstiri. Primește din faptele bune cununile albe ori pe cele sângerii din pătimire. În tabăra cerească și pacea, și lupta au florile lor, cu care oșteanul lui Hristos este încununat pentru izbândă” (Sf. Ciprian al Cartaginei, „Scrisoarea X”, V, 2, în: Scrisori, trad. de prof. Ion Diaconescu și prof. Ovidiu Pop, București, Ed. Sophia, 2011, pp. 56-57). Imaginea pe care ne-o transmite aici Sfântul Ciprian al Cartaginei este cu adevărat deosebită. Biserica este înfățișată asemenea unui buchet de flori, alcătuit din crini albi și trandafiri roșii - cuvioșii și martirii. Primii au învins prin pace, ceilalți prin luptă. Primii s-au încununat prin liniștea harului, ceilalți prin râvnirea Împărăției.

Pace și război

Încercările au făcut dintotdeauna parte din viața cuvioșilor și, mai ales, din cea a martirilor. Ceea ce afectează însă desăvârșirea tuturor sunt perioadele în care încercările lipsesc, în care rutina și necredința iau locul râvnei și credinței. Sfântul Ciprian afirma despre persecuția împăratului Deciu din vremea sa: „Pentru că o pace îndelungată ne-a distrus, pe îndelete, conduita desă­vârșită care ne-a fost descoperită de sus, pedeapsa divină ne-a ațâțat din nou credința, care începuse să slăbească și, dacă îmi este îngăduit să o spun, chiar să se poticnească. Și, deși meritam o pedeapsă mai aspră pentru păcatele noastre, Domnul nostru Cel Milostiv a făcut așa încât tot ceea ce s-a petrecut să semene mai degrabă cu un proces de judecată decât cu o persecuție” (St. Cyprian of Carthage, „On the Lapsed”, 5, în: The Writings of Cyprian, bishop of Carthage, vol. I (Ante-Nicene Christian Library, VIII), transl. by Robert Ernest Wallis, Edinburgh, T. & T. Clark, 1868, p. 354 [trad. aut.]). Creștinii deveniseră „căldicei” în manifestarea credinței lor și atât cuvio­șii, cât și cei râvnitori care puteau merge până la jertfirea propriei vieți începeau să fie tot mai rari. De aceea, persecuția lui Deciu, cu toate efectele sale îngrozitoare asupra comunită­ților creștine, de fapt, a redeșteptat râvna credincioșilor. Așa cum s-a întâmplat în vechime cu poporul Israel care de fiecare dată când se îndepărta de Dumnezeu era cercetat cu încercări - războaie, foamete, înrobiri -, Sfântul Ciprian vede în per­se­cuția din vremea sa un dar dumnezeiesc de a atinge din nou culmile desăvârșirii.

Împreuna-pătimire cu sfinții - cale spre desăvârșire

De fiecare dată când întâlnim oameni sfinți ne uimește puterea lor de jertfelnicie. Dar mulți dintre ei nu ar fi ajuns la culmile spirituale pe care le cuprind acum dacă nu ar fi avut învățători pe cei de dinaintea lor. Unii învață căile sfințeniei de la părinții lor duhovnicești, alții, de la cei care au trăit cu mult înaintea lor. Dar cel a cărui inimă nu este mișcată de nimic nu învață de la nimeni și rămâne tot sărac sufle­tește și neputincios duhovnicește. Sfântul Ciprian ne mărturisește: „Aș avea nevoie mai degrabă de lacrimi decât de cuvinte pentru a exprima durerea cu care rana Bisericii ar trebui să fie deplânsă, cu care pierderea acestui popor creștin, cândva numeros, ar trebui regretată. Cine este oare acela a cărui inimă este atât de împietrită sau nemiloasă, care este atât de lipsit de iubirea frățească încât, înconjurat de chinurile celor apro­piați ai săi și de trupurile desfigurate ale martirilor, să fie capabil să stea drept și să nu verse nici o lacrimă și să se abțină de la a-și înfățișa su­fe­rința sa interioară prin plâns mai degrabă decât prin cuvinte? Plâng, frații mei preaiubiți, plâng cu voi, pentru că nici seriozitatea, nici luciditatea nu îmi ușurează durerea, deoarece păstorul este el însuși rănit atunci când turma sa este chinuită. Mă apropii de fiecare credincios și împărtășesc povara grea a părerii de rău și a plângerii. Mă tânguiesc cu cei care se tânguie, plâng cu cei ce plâng, în­ge­nunchez alături de cei care se pocăiesc. Îmi simt mădularele trupului ca și cum ar fi ele însele străpunse de săgețile persecutorilor mânioși; săbiile lor nemiloase îmi pătrund în măruntaie; cugetul meu n-a rămas neatins și liber de atacurile persecu­ției împotriva fraților mei care au căzut; împreuna-pătimire cu ei m-a făcut și pe mine să cad la pământ” (St. Cyprian of Cart­hage, „On the Lapsed”, 4-5, în: The Writings of Cyprian, bishop of Cart­hage, vol. I, p. 354 [trad. aut.]).

Numai în modul acesta, exemplul cuvioșilor și cel al martirilor pot fi urmate: prin înțelegerea jertfei lor, prin urmarea întru totul a faptelor lor. În fiecare zi, în diferite locuri ale globului pământesc, mor aproximativ 500 de creștini pentru cre­dința lor. În fiecare zi, suflete poate neștiute ale cuvioșilor care au plăcut lui Dumnezeu în lume, în mănăstiri, în colțurile și crăpăturile pământului, se ridică la ceruri. Și toate aceste exemple ne stau înainte pentru a le urma cu toată râvna noastră. Poate că nu vom fi crinii albi sau trandafirii sângerii din care Biserica își îm­pletește cununi până la sfârșitul veacurilor, dar măcar să nu murim cu gândul că nu am încercat niciodată să-i urmăm pe cei care au ajuns să fie aceste flori ale veșniciei creș­tine.

Citeşte mai multe despre:   Sfântul Ciprian al Cartaginei  -   martiriu