Duhul Sfânt tainic prezent în Vechiul Testament şi descoperit în Evanghelii

Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este rezultatul efortului uman, ci rod al descoperirii divinităţii Care Se revelează pe Sine omului. Mărturia cea mai importantă a acestei descoperiri este Sfânta Scriptură. Potrivit pedagogiei divine, Dumnezeu Se descoperă treptat în Scripturi, mai întâi în Vechiul Testament ca Unicul Dumnezeu, iar mai apoi, în Noul Testament, ca Dumnezeu Unul în fiinţă, dar întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Despre Persoana dumnezeiască a Duhului, numeroasele texte şi aluzii vechi-testamentare sunt înţelese abia în lumina Noului Testament. Dar în Noul Testament nu aflăm numai o învăţătură raţională despre Duhul Sfânt, ci şi invitaţia şi calea de a ne uni cu El.

I. Pregătirea aperceptivă

Dacă iconomia mântuirii lumii începe de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, îndreptarea noas­tră începe de la Duhul, în în­ţelesul în care primim mai în­tâi Duhul în Sfântul Botez, Ca­re deschide şi pregăteşte co­mu­niunea cu Fiul şi Tatăl, du­pă cuvântul Sfântului Marcu As­­cetul: „Pe Duhul Sfânt îl pri­mim la botez. Dar fiindcă A­ces­ta este numit Duhul lui Dum­nezeu şi Duhul Fiului, de ace­ea, prin Duhul primim şi pe Ta­tăl şi pe Fiul“.

II. Anunţarea temei

În cele ce urmează ne vom re­feri, aşadar, la Persoana Du­hu­lui Sfânt, urmărind aluziile vechi-testamentare şi principa­le­le puncte ale învăţăturii nou-tes­tamentare despre prezenţa şi lucrarea Sa în iconomia mântuirii lumii.

III. Tratarea

1. ‑Duhul Sfânt în Vechiul Testa­ment

1.1. La creaţie

Încă din primele pagini ale Scrip­turilor, textele vechi-tes­ta­­mentare amintesc de pre­zen­ţa şi lucrarea Duhului. Astfel, în referatul creaţiei se spune că a­supra materiei încă nedefinite „Du­hul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor“ (Fac. 1, 2). A­ceastă expresie arată, după Sfân­tul Vasile cel Mare, pute­rea creatoare a Duhului Sfânt. De asemenea, sfatul dumneze­iesc prezentat de cartea Facerii la plural: „Să facem om după chi­pul şi asemănarea Noastră“ (Fac. 1, 6), a fost înţeles de exe­ge­za creştină ca fiind sfatul dum­nezeiesc al Preasfintei Trei­mi. Participarea Duhului Sfânt la creaţie este mărturi­s­i­tă şi în Psalmul 32, 6: „Cu Cu­vân­tul Domnului cerurile S-au în­tărit şi cu Duhul gurii Lui toa­tă pu­terea lor“. De aceea, Du­hul Sfânt este numit „Dătă­to­rul de viaţă“.

1.2. În istoria poporului ales

Una din cele mai cunoscute te­ofanii din Vechiul Testament es­te cea de la stejarul Mamvri (Fac. 18). Aici i se arată Dum­nezeu lui Avraam în chipul a trei Oameni şi, deşi sunt Trei, A­vra­am se adresează la singular: „Doamne, de am aflat har îna­­intea ta...“ (18, 3). Episodul mis­­terios pentru vremurile vechi-testamentare devine lim­pe­­de citit în cheia revelaţiei No­u­lui Testament: cei trei Oa­meni sunt cele trei Persoane dum­ne­z­eieşti ale Sfintei Trei­mi.

Mai explicit însă, Persoana Du­hului Sfânt este prezentă în Ve­chiul Testament în aleşii lui Dum­nezeu care au condus poporul Israel, precum Moise (Num. 11, 16-17), Iosua (Num. 27, 18), sau judecătorii: Otniel (Jud. 3, 10), Ghedeon (Jud. 6, 34), Ieftae (Jud. 11, 29), Samson (Jud. 13, 25), pe vremea teo­cra­ţi­ei. Acelaşi Duh Sfânt este în­să şi cel care unge pe primii regi: Saul (I Reg. 11, 6) şi David (I Reg. 16, 13).

1.3. În cărţile profetice

Proorocia este prezentată în Ve­chiul Testament ca lucrare a Du­hului lui Dumnezeu. Astfel, Du­hul Domnului îl poartă pe Ilie Tesviteanul (III Reg. 18, 12) şi prin acelaşi Duh, Valaam (Num. 24, 1-2), David (II Reg. 23, 2), Isaia (Is. 48, 16), Miheia (Mih. 3, 8), Iezechiel (Iez. 2, 2) şi al­ţii proorocesc. În acelaşi timp, scri­erile profetice vorbesc despre Duhul Sfânt Care este pre­zent în poporul ales (Is. 44, 1-5; 64, 10-14; Agheu 2, 4-5).

2. ‑Duhul Sfânt în Noul Tes­ta­ment

2.1. ‑În viaţa şi lucrarea lui Hris­tos

Relatând despre Întruparea şi lucrarea Fiului lui Dum­nezeu în lume, autorii cărţilor No­ului Testament leagă aceste e­venimente nu numai de Dum­nezeu Tatăl, ci şi de Persoana Du­hului Sfânt. Astfel, Duhul Sfânt Se pogoară în pântecele Fe­cioarei Maria la Buna Ves­ti­re (Lc. 1, 35); Se pogoară în chip de porumbel la Botez peste Hris­tos cufundat în apele Ior­da­nului (Lc. 3, 21-22); Hristos es­te „plin de Duhul Sfânt“, Ca­re-L duce în pustia Carantaniei (Lc. 4, 1). Mai mult, Duhul Sfânt este activ în minunile pe ca­re le-a lucrat Hristos (Mt 12, 28) şi-L susţine în momentul Jert­fei pe Cruce (Evr. 9, 14).

2.2. ‑Vestirea pogorârii Duhului Sfânt

O serie de versete din Evan­ghe­lia după Ioan se înscriu prin­tre textele cele mai impor­tan­­te ale pnevmatologiei nou-tes­tamentare. Este vorba de Ioan 14, 16-17. 25-26; 15, 16; 16, 6-15. În contextul „marii cu­vân­­tări de despărţire“, cum es­te numită de exegeţi, Hristos des­coperă ucenicilor faptul că ur­marea preamăririi Sale prin Pă­timiri şi Înviere va fi po­go­râ­rea Duhului Sfânt. Hristos ca­rac­­terizează Persoana Duhului ca „Mângâietor“ (Paracletos) - a­dică Cel care îi va susţine în­tr-o lume ostilă, şi „Duh al A­de­vă­rului“ - ca Cel prin care u­ma­ni­tatea va avea acces la Adevăr (cf. In. 14, 6), în opoziţie cu „du­hul amăgirii“ (I In. 4, 6). Duhul Sfânt „le va aduce aminte“ şi îi va „învăţa toate“ pe ucenici şi pe urmaşii lor, mărturisind pe Hris­tos (15, 26) şi vădind „lu­mea de păcat de dreptate şi de ju­decată“ (16, 8). De asemenea, Du­hul Sfânt „cele viitoare va vesti“ (16, 30) şi va slăvi pe Hris­tos (16, 14). În ceea ce pri­veşte relaţia cu Tatăl şi cu Fiul, Du­hul Sfânt „de la Tatăl pur­ce­de“ şi este trimis de Fiul de la Ta­tăl (15, 26).

2.3. Pogorârea Duhului Sfânt

Prima istorie a Bisericii, car­tea Faptele Apostolilor, descrie în cap. 2 Pogorârea Duhului Sfânt în chip de „limbi ca de foc“ peste Apostolii şi ucenicii a­dunaţi în Ierusalim la cinci­zeci de zile după Înviere. Acest e­ve­niment inaugurează Bi­se­ri­ca, în­ţeleasă ca extindere a Tru­­pu­lui îndumnezeit al lui Hris­tos prin Duhul Sfânt în cre­dincioşi (pr. Stăniloae). A­şa­­dar, după Înăl­ţare, Persoana Du­hului Sfânt se pogoară în chip plenar pes­te lume, nu ca să-l înlo­cu­ias­că pe Hristos, ci ca să extindă lu­crarea Aces­tu­ia.

2.4. În teologia paulină

Trupul ucenicilor lui Hristos es­te „templu al Duhului“ (I Cor. 6, 19) în care Duhul Sfânt „se roa­gă cu suspine negrăite“ (Rom. 8, 26). Prezenţa Acestuia în credincioşi se vădeşte în vir­tu­ţile numite de Sfântul Pavel „roa­da Duhului“ (Gal. 5, 22-23), dar şi în harisme (I Cor. 12, 7-11). Credincioşii creştini pri­mesc în Biserică „arvuna Du­hu­lui“ (II Cor. 5, 5), de care se vor bucura deplin în Împărăţia lui Dumnezeu. Ei se îm­păr­tă­şesc încă de aici de Duhul, de­oa­rece în Biserică pregustă Îm­pă­răţia, aflându-se între „deja şi nu încă“ (Oscar Culmann): de­ja au primit arvuna Duhului, dar deplin se vor umple de Du­hul Sfânt numai în eshaton.

IV. Recapitularea

Participând la crearea lumii, Du­hul Sfânt era şi înainte de Hris­tos prezent în lume, dar nu de­plin, ci tainic, în susţinerea cre­a­ţiei şi mai ales în pre­gă­ti­rea ei pentru Întruparea Fi­u­lui, deci în istoria poporului a­les. În schimb, în Noul Tes­ta­ment, lucrarea şi prezenţa per­soa­­nei Duhului Sfânt sunt în­ţe­le­se ca roadă a Preamăririi lui Hristos prin Pătimiri şi În­vi­ere. Biserica întemeiată o­da­tă cu pogorârea Duhului Sfânt nu este altceva decât Trupul lui Hristos în care harul Duhului lu­crează în credincioşi înfierea.

V. Asocierea

În una din cele mai cunoscute icoa­ne ortodoxe care se bazează pe Facere cap. 18, icoana Sfin­tei Treimi a lui Andrei Rubliov (sec. XVI), Îngerul din dreapta în­veşmântat cu o mantie verde Îl reprezintă pe Duhul Sfânt „Dă­tătorul de viaţă“.

VI. Generalizarea

Cunoaşterea, primirea şi păs­trarea Duhului Sfânt re­pre­zin­tă scopul vieţii creştine (Sf. Serafim de Sarov).

VII. Aplicarea

Atât în cultul public, cât şi în cel particular, rugăciunea de în­ceput este aproape întotdea­una „Împărate Ceresc“, prin ca­re se invocă prezenţa şi să­lăş­lu­i­rea Duhului Sfânt.

Bibliografie orientativă:

Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfân­tul Duh, Ed. IBMBOR, Buc., 1988; Didim din Ale­xan­dria (cel orb), Despre Sfântul Duh, Ed. Sofia, 2001; Sf. Gri­go­rie de Nazianz, Cele cinci cu­vân­­tări teologice, Ed. Anas­ta­sia, Buc., 1993; pr. prof. dr. Du­mi­tru Stăniloae, Teologia Dog­ma­tică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc., 1998.