Martiriul dincolo de categoriile doctrinare

Conținutul experienței martirice creștine are valențe doctrinare: hristologice și pnevmatologice, pe de o parte, iar pe de alta, eclesiologice, misteriologice și, nu în ultimul rând, eshatologice. De aceea, până la un punct, se pare că o circumscriere doctrinară a fenomenului este inevitabilă. Că o astfel de perspectivă este superficială și simplificatoare o arată o serie de studii cu un declarat conținut teologico-mistic, realizate în timp de cardinalul Michele Pellegrino, profesor de literatură creștină veche la Universitatea din Torino între 1943 și 1965 și arhiepiscop în aceeași localitate în perioada 1965-1977. 

Pellegrino se concentrează mai întâi asupra pre­zenței lui Hristos în expe­riența martirică - „Cristo negli Atti dei Martiri e nella letteratura sul martirio”, în A. Amati și G. Zevini (ed.), Annunciare Cristo ai giovani, Roma, L.A.S., 1980, pp. 191-213, şi „L’imitation du Christ dans les Actes des martyrs”, în La vie spirituelle, nr. 98, 1958, pp. 38-54. În al doilea rând, își îndreaptă atenția asupra raportului dintre Hristos și martir în gândirea lui Origen („Cristo e il martire nel pensiero di Origene”, în Divinitas, III, 1959, pp. 144-170) și a Fericitului Augustin - „Cristo e il martire nel pensiero di Sant’Agostino”, în Rivista di Storia e Letteratura Religiosa, anno II (1966), pp. 427-460. În al treilea rând, evidențiază sensul eclesial al martirului - „Les sens ecclésial du martyre”, în Revue des Sciences Religieuses, nr. 35 (1961), pp. 151-175. În al patrulea rând, relevă perspectiva Fericitului Augustin asupra relațiilor dintre Biserică și martiri - „Chiesa e martirio in Sant’Agostino”, în Rivista di storia e letteratura religiosa, anno I (1965), pp. 191-227. În al cincilea rând, se oprește asupra relației dintre euharistie și martiriu la Sfântul Ciprian al Cartaginei („Eucaristia e martirio in S. Cipriano”, în Convivium Dominicum. Studi sull’Eucaristia nei Padri della Chiesa antica e Miscellanea patristica, Catania, Centro di Studi sull’Antico Cristianesimo, 1959, pp. 135-150). Şi, nu în ultimul rând, dezbate valoarea misionar-apologetică și eclesiologică a conceptului formulat de Tertulian: „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”, concept prezent în gândirea patristică încă de la Sfântul Iustin Martirul și Filosoful - „Semen est sanguis Christi­anorum (Tertulliano, Apologeticum, 50, 13)”, în Richerche Patristiche, vol. 1 (Turin: Bottega D’Erasmo, 1982), pp. 451-524.

Deși sunt produsul unor cercetări desfășurate în intervalul a mai bine de două decenii, studiile lui Pellegrino au o unitate internă, dată de metoda autorului și de modalitatea în care sondează problematica martiriului, aspecte discutate de regulă în deschiderea fiecărei lucrări. Astfel, în primul dintre textele menționate, afirmă: „Acest studiu tratează nu atât hristologia care reiese din textele luate în discuție, cât modul în care figura lui Hristos îi apare martirului și raportul care se stabilește între martir și Hristos. Și, pentru că martirul se simte integrat în comunitatea eclesială, în numele căreia dă mărturia sa, și comunitatea vie este în profundă solidaritate cu martirul, trebuie atrasă atenția asupra modului în care comunitatea vede acest raport și asupra efectelor pe care o astfel de viziune le are asupra vieții comunității” („Cristo negli Atti dei Martiri e nella letteratura sul martirio”, p. 191). Concentrând dezbaterea despre problematica histologică implicată în experiența martirică la autori ca Origen sau Augustin, cardinalul italian intenționează să sublinieze ponderea pe care o are conceptul de martiriu în teologia și în spiritualitatea fiecăruia dintre ei. În fiecare caz, ținta autorului nu sunt evaluările doctrinare, ci descrierea unei experiențe mistice hristocentrice.

De asemenea, discuția despre raportul dintre Biserică și martiri, purtată prin analizarea principalelor repere ale literaturii creștine primare din timpul persecuțiilor romane și a gândirii Fericitului Augustin, nu se limitează la prezentarea unor concluzii de eclesiologie. Nici cercetarea cu privire la locul pe care îl ocupă Euharistia în spiritualitatea martiriului nu poate fi restrânsă misteriologic. Locul tuturor acestor puncte este mai curând în cadrul unei istorii a martiriului văzută dinăuntru, nu în aspectul său sociologic și exterior (e.g. chestiunea raporturilor dintre Biserică și statul persecutor), ci prin studierea martiriului: (1) sub forma unei experiențe religioase totale, evidențiind trăsăturile acesteia așa cum își găsesc expresia în martiriu („Chiesa e martirio in Sant’Agostino”, p. 191) și (2) în semnificația sa de act culminant al vieții creștine, în principiile implicate în pregătirea și pătimirea martiriului, în modul în care îl înțelege, îl percepe și participă comunitatea la el („Eucaristia e martirio in S. Cipriano, p. 135).

O perspectivă integrală: sensul eclesial al martiriului

În analiza lui Pellegrino despre sensul eclesial al martiriului, teologul catolic pornește de la ideea că martirul este indisolubil legat de conceptul de Biserică („Les sens ecclésial du martyre”, p. 153). „Martirul își capătă întregul sens numai dacă se ține cont de un alt aspect al personalității sale: conștiința apartenenței la o comunitate de frați, căreia și în numele căreia mărturisește, contribuind prin exemplu și prin sacrificiu la afirmarea fidelității Bisericii față de misiunea ei. La rândul său, va primi din partea comunității încurajare, ușurare și ajutor în timpul vieții, venerație religioasă după moarte. […] Evident, nu este vorba aici de un caracter izolat al mesajului și al vieții creștine; dacă creștinismul se prezintă în principiile sale doctrinale și etice, în activitatea sa culturală și religioasă, în efortul său de a realiza în mod obișnuit idealul evanghelic printr-o semnificație în mod esențial socială și comunitară, această semnificație se leagă și de suprema mărturisire a creștinului” („Les sens ecclésial du martyre”, p. 152). „În conștiința mărturisitorului credinței și în cea a comunității căreia îi este un membru preamărit, martirul primește semnificația unei acțiuni eclesiale, a unui moment culminant din viața Bisericii” („Les sens ecclésial du martyre”, p. 153).

Martirul primelor secole creștine avea conștiința că dă mărturie și oferă sacrificiul său în numele întregii Biserici al cărei membru era și că membrii comunității creștine participau, în diferite forme, la sacrificiul fratelui, martiriul creștin fiind esențial troposului eclesial. Experiența martirică reflectă con­ținutul comunitar sui generis al modului creștin de a gândi și de a fi, așa cum este întâlnit în primele secole ale erei creștine și care motivează creștinul autentic în experimentarea credinței, indiferent de context.

Limitarea doctrinară a martiriului are repercusiuni asupra modului de înțelegere, atât a învăță­turii de credință, cât și a spiritua­lității Bisericii primelor secole de creștinism. Abordarea doctrinară a fenomenului martiric riscă reducerea unei experiențe duhovnicești complete la câteva teme ale învă­țăturii de credință, reprezentative pentru creștinism, în sine, însă irelevante fără referirea la mediul de experimentare a acestora. În cazul creștinismului, mediul este eminamente eclesial, de împreună-vie­țuire cu Sfânta Treime și în comunitatea fraților, ceea ce determină permanenta cuplare a discursului teologic la experiență, dar nu solitară, ci comunională. De aceea, mistagogia eclesială a martiriului trimite către esența duhovnicească a spiritului comunitar al creștinis­­mului primar întemeiat pe credința în mântuitoarea lucrare a lui Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt pentru descoperirea plenară a Împărăției Sfintei Treimi în nemijlocita experimentare a iubirii jertfelnice divine.