Plânsul duhovnicesc şi relaţia sa cu Taina Botezului

Relaţia dintre plânsul duhovnicesc şi Taina Botezului a fost deseori evidenţiată în scrierile Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan Scărarul nu constituie o excepţie în acest sens, el oferind o detaliere comparativă a celor două elemente în capitolul al VII-lea din faimoasa sa scriere intitulată Scara.

Utilizând analogii îndrăzneţe şi un stil profetic, Sfântul Ioan Scărarul scoate în evidenţă importanţa plânsului duhovnicesc şi observă în ce măsură poate fi acesta considerat drept un al doilea Botez.

Plânsul făcător de bucurie

Capitolul al VII-lea din Scara Sfântului Ioan este dedicat în întregime plânsului duhovnicesc. Este recunoscut faptul că ascetul sinait a pus un accent major asupra importanţei pocăinţei şi semnificaţia profundă a acesteia pentru o viaţă duhovnicească împlinită. De altfel, la finalul cuvântului său, el precizează: "Nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului că nu am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns" (Scara dumnezeiescului urcuş, VII:70, în: "Filocalia", vol. IX, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 170). Plânsul duhovnicesc capătă astfel o semnificaţie eshatologică, el îndreptând mintea spre întâlnirea sufletului uman cu Dumnezeu în Împărăţia cerurilor. Plânsul ne aminteşte de faptul că vom muri, de păcatele săvârşite şi de pedepsele pe care le merităm. De aceea, el are o importanţă deosebită în viaţa creştină, întreţinând puterea pocăinţei şi oferind posibilitatea de a avansa din punct de vedere duhovnicesc. De asemenea, plânsul nu aduce cu sine întristarea aşa cum consideră majoritatea oamenilor, deoarece în acest caz el nu ar avea la bază decât o cauză naturală (decesul unei persoane apropiate, necazurile cotidiene sau melancoliile dese) şi nu ar reprezenta un dar duhovnicesc (pentru o detaliere în privinţa motivelor false ale plânsului duhovnicesc vezi lucrarea lui Irénéé Hausherr, Plânsul şi străpungerea inimii la Părinţii răsăriteni, trad. Mihai Vladimirescu, Editura Deisis, Sibiu, 2009, pp. 13-21). Plânsul plăcut lui Dumnezeu se naşte din întristarea pentru propriile noastre păcate şi aduce în final lacrimi de bucurie. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul îşi intitulează capitolul dedicat acestei teme "despre plânsul de-bucurie-făcător".

Plânsul duhovnicesc - mai mare decât Botezul?

Sfântul Ioan Scărarul foloseşte câteva analogii îndrăzneţe atunci când încearcă să compare plânsul duhovnicesc cu Taina Botezului. El spune că "deşi cuvântul este îndrăzneţ, izvorul lacrimilor după botez este mai mare decât botezul, deoarece acela ne curăţeşte de păcatele noastre de mai înainte, iar acesta, de cele de după aceea. Şi primindu-l pe acela toţi ca copii, ne-am întinat după aceea; prin acesta însă l-am curăţit şi pe acela. Dacă acesta nu s-ar fi dăruit oamenilor din iubire de oameni, cu adevărat rari ar fi cei ce se mântuiesc" (Scara, VII:8, p. 154). Analizând la prima vedere acest pasaj ajungem în situaţia de a considera că s-a strecurat o greşeală la un moment dat. Dacă interpretăm în literă fragmentul citat anterior, atunci Sfântul Ioan Scărarul comite o greşeală enormă atunci când afirmă că Botezul este inferior plânsului duhovnicesc. Salvarea vine de la tâlcuirea propusă de un autor anonim şi citată de părintele Dumitru Stăniloae într-o notă explicativă. Aici se precizează: "A spus că izvorul lacrimilor este mai mare, în loc să spună că este mai bun în comparaţie cu Botezul pentru că se lucrează şi de către noi, dar nu l-a opus Botezului. Faţă de noi este mai bun, pentru că el ne şi curăţeşte, şi ne şi fereşte de păcatul de mai înainte. În raport cu preasfântul Botez nu este însă nici măcar egal, cu atât mai puţin mai mare" (Scara, nota 326, p. 154). Atunci când primim Taina Botezului noi nu facem absolut nimic, în afara oferirii propriei voinţe, dar, atunci când dobândim plânsul duhovnicesc, efortul nostru ascetic este oarecum important. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune că plânsul duhovnicesc este mai mare decât Botezul referindu-se probabil la repetitivitatea primului. Cât priveşte a doua frază din fragmentul aparţinând Sfântului Ioan, este clar că, atunci când el afirmă că plânsul curăţeşte păcatele de după Botez ajutând şi la descoperirea primului, se referă la strălucirea harului iniţial acoperit de patimi. Cu toate acestea, tâlcuitorul anonim susţine că Sfântul Ioan nu a dorit să afirme o superioritate a plânsului duhovnicesc asupra Botezului în acest pasaj.

Importanţa plânsului duhovnicesc

Plânsul duhovnicesc poate fi considerat drept o modalitate de dialog şi întâlnire cu Dumnezeu, prin care sufletul nostru avansează din punct de vedere duhovnicesc. "Şi în zidire, şi în străpungere este ceva care se mişcă de la sine şi ceva care e mişcat de altceva. Când sufletul, chiar dacă nu ne sârguim sau nu întreprindem ceva, lăcrimează şi se umezeşte, şi se îmblânzeşte, să alergăm. Căci Domnul a venit nechemat, aducându-ne buretele întristării de-Dumnezeu-iubitoare şi apa de împrospătare a lacrimilor de-Dumnezeu-cinstitoare, spre ştergerea greşalelor scrise în suflet ca pe o hârtie. Păzeşte-o pe aceasta ca pe lumina ochilor, până ce se va retrage. Căci mare este puterea străpungerii acesteia, mai mare decât puterea celei ce vine din sârguinţa şi cugetarea noastră" (Scara, VII:27, p. 159). Străpungerea aceasta plină de iluminarea Duhului Sfânt de care vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul va fi considerată de Sfântul Simeon Noul Teolog peste aproximativ cinci secole drept mărturia Botezului Duhului Sfânt. Ne amintim că Sfântul Simeon considera lacrimile drept apa din cristelniţă, iar focul Duhului Sfânt drept noua modalitate de botezare şi iertare a păcatelor. Însă nici el nu făcea o comparaţie defavorabilă Tainei Botezului pe care o primesc toţi creştinii atunci când vorbea despre acest botez al lacrimilor. Comentând asupra pasajului citat anterior, părintele Dumitru Stăniloae spunea: "Numai în Dumnezeu se poate plânge cu plânsul curat. Dar în Dumnezeu nu poate plânge decât cel ce voieşte ceea ce voieşte Dumnezeu. De aici însă se vede că întâlnirea cu Dumnezeu se înfăptuieşte în stare de plâns, de adâncă înduioşare. Plânsul este un dar al lui Dumnezeu, al întâlnirii cu iubirea Lui. Din nou se face vădit caracterul personal al lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă putere să plângem făcându-ne să simţim iubirea Lui faţă de noi. Întâlnirea cu Dumnezeu este o întâlnire pricinuitoare de o simţire până la lacrimi" (Scara, nota 346, p. 159). Plânsul devine astfel o cale de dialog şi întâlnire cu Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu constă în această străpungere a inimii care ne face să fim deschişi şi plini de dragoste faţă de iluminarea Duhului Sfânt. Nu este nimic trist în plânsul duhovnicesc, cu toate că lacrimile curg. Să nu uităm că întristarea este considerată drept un păcat de asceza creştină răsăriteană. Plânsul duhovnicesc aduce fericire prin lacrimi, la fel cum Taina Botezului ne aduce viaţă prin îngroparea noastră împreună cu Hristos. Irénéé Hausherr spunea în finalul sintezei sale cu privire la teologia plânsului la Sfinţii Părinţi: "Să nu-i plângem! Ei se socotesc fericiţi şi sunt cei mai în măsură să spună acest lucru. Niciodată n-am întâlnit cuvântul "nefericit" atribuit acestor oameni care plâng. "Negrăita dulceaţă a lacrimilor" trebuie să corespundă adevărului din moment ce ei vorbesc despre ea chiar fără să vrea. "Aş vrea să plâng mereu aşa" (Irénéé Hausherr, Plânsul şi străpungerea inimii la Părinţii răsăriteni, p. 247). Cine consideră că acest lucru este imposibil nu a gustat niciodată până acum din dulceaţa plină de fericire a plânsului duhovnicesc. Ortodoxia stă sub semnul paradoxului, pentru că relaţia dintre om şi Dumnezeu este plină de lucruri care par la prima vedere contradictorii. Însă, orice om ştie ce înseamnă să plângi de bucurie, deşi puţin ştiu ce înseamnă plânsul duhovnicesc petrecut sub razele necreate ale Duhului Sfânt..."