Urcuşul duhovnicesc sau bucuria descoperirii lui Dumnezeu

În urcușul nostru continuu spre Dumnezeu nu există nici o urmă de frustrare, de săturare sau de intenție de renunțare, ci numai dorință curată de a descoperi adevărata Dragoste. Fiecare treaptă a urcușului presupune împărtășirea de bucuria deplină a descoperirii lui Dumnezeu, dar și tensiunea așteptării, plină de dorință arzătoare a cunoașterii oferite de treapta următoare. 

Pentru orice creștin, întâlnirea cu Dumnezeu reprezintă unul dintre cele mai importante, dacă nu cel mai important lucru, întâlnire pe care încearcă să o experimenteze încă de aici, de pe pământ, ca o pregustare a vederii „față către față” din viața viitoare. Orice întâlnire cu cineva presupune o experiență, o îmbogățire, o cunoaștere. Întâlnirea cu Dumnezeu reprezintă impactul cel mai profund pe care Cineva îl poate avea asupra noastră. Întâlnirea cu Dumnezeu nu poate să nu ne marcheze, nu poate să ne lase indiferenți, dacă suntem, bineînțeles, deschiși pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nyssa ­(335 - 395), sărbătorit la începutul săptămânii, unul dintre Părinții mistici ai Bisericii, percepe întâlnirea cu Dumnezeu ca pe o „epectază”, adică un urcuș permanent, o înaintare din stasis în stasis, din treaptă în treaptă spre Dumnezeu. Urcușul acesta este fără de sfârșit, întrucât Dumnezeu este infinit, iar cu­noașterea Lui nu poate fi epuizată niciodată. Dumnezeu, fiind Persoană - și nu orice fel de persoană, ci o Persoană cu existență infinită -, are infinite moduri de revelare către om, persoană și el la rândul său, ca unul care a fost creat după chipul lui Dumnezeu.

În acest chip a pus Dumnezeu posibilitatea cunoașterii Lui de către om, făcându-l părtaș la „însăși podoaba firii Sale”, dar fără a i-o da „de-a gata” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Facerea omului, cap. 9), ci lăsându-l să o dobândească prin efort personal, prin lucrarea lui proprie.

Libertatea aceasta a omului de a alege dacă dorește sau nu să se întâlnească cu Dumnezeu ține de însăși natura chipului, care altfel „n-ar mai fi unul dumnezeiesc”, ci fals, diferit de original, iar participarea la fericirea veșnică n-ar mai fi rodul efortului său virtuos (Marele cuvânt catehetic, cap. 5).

Așadar, urcușul duhovnicesc este strâns legat de curăția sufletului și de cultivarea vir­tu­ților, întrucât, pe măsură ce ­înaintează tot mai mult spre Dumnezeu, sufletul devine ca un vas care se dilată, pentru a cuprinde tot mai mult, reflectând, ca într-o oglindă curată, chipul frumuseții dumnezeiești. Atunci când mintea omului se lasă însă pradă patimilor de tot felul, se produce în el „o răsturnare și o înlocuire a peceții lui Dumnezeu cu un chip al dobitocului” (Despre Facerea omului, 18), necugetător și incapabil să intre în comuniune cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nyssa ia ca model al urcușului duhovnicesc istorisirea biblică a urcării lui Moise pe Muntele Sinai și a întâlnirii lui cu Dumnezeu în întuneric, dincolo de orice imagine vizuală creată. Acolo, „în nor”, Cel nevăzut de ochiul omenesc și de necuprins cu mintea i Se arată lui Moise și îi descoperă taine mai presus de minte. Moise înțelege că nu va putea să-L cunoască niciodată pe Dumnezeu așa cum este El în ființa Sa, dar înțelege totodată că și această necunoaștere este totuși un mod de cunoaștere. Moise pricepe că „a-L cunoaște (pe Dumnezeu) stă chiar în faptul de a nu-L cunoaște, pentru că Cel căutat e mai presus de orice cunoaștere, înconjurat din toate părțile de necuprinsul Lui, ca de întuneric” (Despre viața lui Moise). Aceasta înseamnă că Dumnezeu nu poate fi văzut cu ochii trupești, ci cu ochii minții, nici nu poate fi cunoscut prin simțurile trupești, ci prin cele duhovnicești.

Pe Muntele Sinai, lui Moise i s-a descoperit - spune Sfântul Grigorie de Nyssa - „taina despre cortul care cuprinde totul”, al cărei simbolism trimite la Cuvântul lui Dumnezeu și la întruparea Sa. Prin Hristos, Dumnezeu Tatăl ni Se face cunoscut și, prin unirea cu El, Îl cunoaștem și avem părtășie în mod direct și concret cu Dumnezeu. Hristos este călăuza noastră în acest urcuș, Cel care ne conduce spre Tatăl. Pentru a nu ne rătăci și a ajunge la destinație, trebuie însă să nu ne abatem din drum, nici într-o parte, nici în alta, ci să urmăm Calea. Sfântul Grigorie de Nyssa explică magistral de ce vederea „spatelui lui Dumnezeu” - și nu a feței Sale - reprezintă, de fapt, adevărata cunoaștere. În acest urcuș trebuie să te lași condus de Cel care îți este călăuză, iar aceasta înseamnă tocmai a fi în spatele Lui, a-I urma Lui în mod smerit. De aceea Hristos a spus: „Dacă vrea cineva să vină după Mine” (Matei 16, 24), nu alături de Mine, iar cel care vine în urmă vede spatele Celui pe care Îl urmează. Cel care se așază în fața Celui care îl conduce, acela rătăcește, întrucât își croiește singur o altă cale. În acest urcuș nu există rute alternative, calea este una singură, întrucât ea este Însuși Hristos.

Uneori, încercând să ajungem la țintă, neglijăm calea. Sfântul Grigorie arată că esențial este urcușul însuși, fără de care nu se poate ajunge la țintă. Atingerea țintei se construiește pas cu pas, treaptă cu treaptă. Viața noastră este formată din aceste trepte continue și, întrucât niciodată nu știm când vom părăsi această viață, important este să ne aflăm într-un permanent urcuș, să nu ne prindă sfârșitul în cădere, ci în urcare.

Acest urcuș a cărui dinamică este dată de însăși setea omului de Dumnezeu, de tendința sa continuă de a înainta spre El, are ca fundament dragostea, cea care desăvârșește și unește cu Dumnezeu. Aflat tot mai sus în acest urcuș, omul duhovnicesc se unește din iubire, prin iubire, cu Iubirea Însăși: „Și astfel el imită viața din cer, modelându-și ființa după chipul lui Dumnezeu, așa încât nu-i mai rămâne nici o altă pornire, afară de dispoziția spre iubire, care este din fire contopită cu binele” (Despre suflet și înviere). De aceea, în urcușul acesta continuu spre Dumnezeu nu există nici o urmă de frustrare, de săturare sau intenție de renunțare, ci numai dorință curată de a descoperi adevărata Dragoste. Fiecare treaptă a urcușului duhovnicesc presupune împărtășirea de bucuria deplină a descoperirii lui Dumnezeu, dar și tensiunea așteptării, plină de dorință arzătoare a cunoașterii oferite de treapta următoare. Aceasta face ca urcușul să fie fără sfârșit, iar înaintarea în virtute tot mai puternică.