Ce caută Halloweenul la români?

O întrebare agasantă nu-mi dă deloc pace în aceste zile: De ce, în ciuda puternicei tradiții creștine, a poziției critice lămuritoare asupra toxicității și a influențelor străine evidente, cu toate acestea, fenomenul Halloween a izbutit, ce-i drept cu o reclamă bogat sponsorizată, să câștige un loc în peisajul cotidian românesc, în special în comunitățile urbane mari? S-a scris, socotesc, destul în sensul deconspirării efectului catastrofal, atât emoțional, cât și mental al Halloweenului. Au fost prezentate chiar și date statistice despre explozia crimi­nalității, a consumului de droguri și de alcool în SUA în noaptea de Halloween. S-a scris în mod limpede chiar despre specificul demonic al acestei „sărbători”, fapt care nu face aluzie doar la o simplă „paradă a costumelor de groază”. Și, cu toate acestea, fenomenul în cauză se încăpă­țânează să subziste și încă să se bucure de atenție, alimentat desigur de diverse instituții, organisme publice și lanțuri comerciale care s-ar fi cuvenit poate să folosească într-un mod mai constructiv fondurile de care dispun. Organizatorii principali sunt de cele mai multe ori reprezentanți ai unor instituții transnaționale, deși, din păcate, sunt și unități de învățământ care consideră evenimentul a fi „cool”. Iar publicul-țintă, după cum foarte mulți au sesizat, este acela format din copii și tineri, pentru că, în naivitatea lor, copiii cred că participă la o glumă, la o distracție, la o farsă. Aceasta se întâmplă, pentru că, după cum se pare, copiii trebuie câștigați pentru o lume „nouă” sau poate mai exact spus pentru o „eră nouă”, în care oamenii să existe fără rădăcini, fără frumusețe, fără sfințenie și, pe scurt spus, fără Hristos.

Specificul modernității

Și, totuși, cum s-a ajuns în această situație?

După cum se știe, modernitatea se definește prin despărțirea de tot ceea ce este tradițional, întrucât are repulsie față de principiile absolute, veșnic valabile, de valorile probate și consacrate de-a lungul mileniilor de civilizație umană. Modernitatea iubește relativismul, până la a-l transforma într-un idol intangibil. De aceea, pe orice își pune amprenta, modernismul destructurează, alienează fără drept de apel. Din acest motiv, devine de prisos poate să amintesc faptul că la origine Halloweenul a fost cu totul altceva decât sărbătoarea morbidă și fără sens de astăzi; nu a fost altceva decât o obișnuită pomenire a morților din spațiul de cultură creștină romano- catolică. Degenerarea și schimbarea sensului sărbătorii s-a produs mai întâi în spațiul civi­lizațional nord-american. Aici, într-un oarecare interval de timp, după Al Doilea Război Mondial, s-a ajuns, printr-o secularizare constantă, de la creștineasca pomenire a morților la iraționala sărbătoare a urâtului, a vrăjitoriei și a morții.

Materialismul

Personal, socotesc că acel ceva care a deturnat fondul inițial al sărbătorii a survenit în momentul în care în lumea occidentală postbelică s-a înstăpânit mentalitatea bunăstării materiale. Prin urmare, prima cauză a schimbării de paradigmă a sacrului occidental o constituie materialismul în forma lui non-filosofică, anume civilizația materială atotprezentă și atotsuficientă. În mod concret, civilizația materială l-a făcut pe om să se trufească pentru realizările și oportunitățile ei, iar consecința trufiei a fost directa persiflare a oricărui lucru sfânt. Este probabil simptomatic faptul că și la noi Halloweenul este asociat nu doar cu o bunăstare materială, ci, în principal, cu o pregnantă mentalitate comercială, materialistă, emancipată dacă doriți, care vede existența redusă exclusiv la materie, însemnând aici orientarea exclusivă spre bani, lucruri, influență lumească etc.

Camuflarea

Totuși, trebuie subliniat faptul că Halloweenul nu este doar un banal carnaval în care macabrul se împletește cu burlescul, ci un fenomen complex, pentru că posedă atât o latură vizibilă, explicită, cât și una nevăzută, implicită. Aș zice că trăsătura lui distinctivă este aceea a unei lucrări de camuflaj. La rândul ei, această lucrare a camuflajului are două laturi: una psihologică și alta spirituală. Camuflajul psihologic ține de faptul că, mascându-se, oamenii își declină sau doar își suspendă, pentru o perioadă limitată, identitatea proprie, intrând într-o personalitate străină, marcată exterior prin travestire. În această nouă personalitate dedublată, individul își va permite să facă lucruri pe care altfel nu le-ar fi făcut; astfel, travestirea devine un debușeu pentru tentațiile interzise de anumite norme ale identității sale curente. Și trebuie subliniat aici faptul că, de cele mai multe ori, aceste tentații provin tocmai din zona întunecată și reprimată a personalității umane.

Camuflajul spiritual, care este și cel mai grav, ține de ascunderea intenționată a sensului ultim al întregului cortegiu de elemente, mai mult sau mai puțin morbide, care însoțește „parada costumelor”. Ei bine, acest sens ultim este chiar închinarea la diavol, pentru că Halloweenul este în mod oficial o „sărbătoare” prezentă în calendarul așa-zisei biserici sataniste. Acum, că acest fapt nu este conștientizat de publicul larg, nu absolvă pe nimeni de răspundere. Cert este că în cadrul acestor parade-celebrări sunt încifrate mesaje și simboluri de factură demonică. Din acest motiv se cuvine să raționăm, să gândim, să analizăm tot ceea ce facem; să nu urmăm anumite obiceiuri doar pentru că sunt la modă și pentru că ni se oferă ceva gratis.

Golul existențial

Prin urmare, cum de a putut să prindă la public o sărbătoare cel puțin ciudată, străină de cultura românească și chiar de cea tradițional europeană? Un fenomen superficial, sărac, lipsit de o artă adevărată, lipsit de idei metafizice, să ajungă să capete valoare de obicei? Se pare că orice problemă care apare la un moment dat are, neapărat, niște cauze ceva mai vechi. Cred că în afară de publicitatea sistematică făcută evenimentului a mai fost ceva extrem de important care a contribuit la acceptarea lui. Consider că generațiile tinere - mă refer acum strict la spațiul nostru - nu ar fi aplicat pentru o astfel de sărbătoare mediocră, dacă nu ar fi trăit înainte un gol cultural și spiritual la nivelul propriei lor existențe. Știm că a fost perioada comunistă cu restricțiile ei aberante, iar după Revoluția din decembrie 1989 propășirea materială a devenit foarte rapid dumnezeul generațiilor postdecembriste. Din păcate, schimbarea de regim din ‘89 a deschis larg porțile nu doar pentru libertate, ci și pentru o multitudine de produse culturale îndoielnice, pentru o diversitate păcătoasă, pentru fals și ipocrizie, foarte frumos ambalate, pe care noi le-am luat drept cultură, civilizație și progres. Iar efectele psihologice ale acceptării acestor așa-zise valori au fost necredința și poftele iraționale. Acestea, la rândul lor, au slăbit sufletul, l-au deturnat de la închinarea la Dumnezeu și l-au făcut să se închine la nenumărați idoli. Din aceste bolgii ale Hadesului contemporan s-a și născut golul existențial, pe care foarte mulți se grăbesc să-l umple cu ceea ce le livrează societatea de consum, inclusiv cu celebrări de tip Halloween. Acestea sunt consecințele abandonării credinței strămoșești, unde sufletul își afla în mod firesc odihna prin Hristos, Care-l umplea; în fapt, fiind Singurul care ar fi putut să-l umple, întrucât așa a fost creat.

Dragostea cea dintâi

Dar simt, totuși, că ceva, în toată această poveste, îmi scapă. Oricât de atentă ar fi analiza făcută fenomenului cu pricina, rămâne o anumită „zonă” pe care nu reușesc să o acopăr prin decriptarea premiselor. Oricât aș încerca să dau vina pe mediu sau pe curentele ideologice ale epocii în care trăim, ceva îmi spune că și noi, evocându-l aici pe prințul Mâșkin, suntem vinovați pentru ceea ce se întâmplă cu generația tânără, cu copiii noștri. Poate că cineva ar spune că totdeauna și-a făcut datoria, evidențiind adevărul, deosebindu-l cu măiestrie de tot ceea ce este minciună. Dar oare este de ajuns? Adevărul se cuvine totdeauna complementat de dragoste, de o dragoste dezinteresată. Însă aceasta nu poate fi lucrătoare dacă omul nu devine el însuși faptă, dacă nu devine el însuși pildă pentru tot ceea ce întru adevăr învață. De altfel, se pare că și acesta e sensul expresiei din Apocalipsă, „dragostea ta cea dintâi o ai părăsit” (2, 4), anume reducerea Adevărului la demonstrație, lipsit de fapta bună a iubirii, după cum tâlcuiește și Oecumenius.

Cateheza

Prin urmare, ce ar mai fi de făcut acum? De­sigur, nu există nici un fel de pastilă miraculoasă pentru rezolvarea problemei, ci doar angajarea într-un proces îndelungat de reconstrucție sufletească a fiecărei generații în parte. Aici intervine rolul Bisericii, care, pe lângă latura liturgico-misterică, se străduiește să repună în drepturile sale legitime cateheza; dar în nici un caz una formală, ci acea cateheză mistagogică despre care vorbesc Sfinții Părinți. Ajungând în acest punct, aș dori să închei prin cuvintele unui mare predicator grec contemporan, arhim. Athanasie Mytilineos, care a afirmat: „Dacă în fiecare biserică s-ar ține săptămânal cateheze, toate problemele Greciei s-ar rezolva”. Aceasta pentru simplul fapt că edificarea sufletului în credință este o lucrare mult mai eficientă decât orice apologie, decât orice polemică, decât orice dovedire a adevărului. Iar corecta viețuire în Hristos elimină din start orice cursă și orice atac al puterilor potrivnice.