Cum a salvat Iorga Biserica Domnească a lui Basarab Întemeietorul

Călător şi căutător al istoriei neamului, pelerinul îşi îndreaptă paşii spre poalele Carpaţilor, poposind în Curtea de Argeş. Vechea cetate voievodală vorbeşte prin edificii despre istoria atât de bogată în fapte a vremurilor trecute. Prima reşedinţă domnească, prima mitropolie, prima monedă de stat şi primele documente de diplomaţie ale Ţării Româneşti - toate acestea fac din oraşul de pe malul râului Argeş un punct de atracţie ce cheamă la cercetarea gloriei începutului acestui neam. În inima oraşului încă dăinuie o biserică ridicată în secolul al XIV-lea: „Sfântul Nicolae“ Domnesc, cel mai vechi monument de artă feudală din Ţara Românească, păstrat în forma originală.

Cum legenda precede documentul istoric, întemeierea Ţării Româneşti porneşte de la descălecarea voievodului Negru Vodă din Făgăraş, pe la 1215 şi se confirmă oficial după 1310, prin alegerea de către boieri a domnului Basarab I „Întemeietorul“. Cu piatra de temelie pusă de Basarab I (1310-1352), Biserica Domnească a fost construită pe locul fostei capele voievodale, urmând a corespunde cerinţelor noii capitale a statului centralizat Ţara Românească.

Fundaţia acelei vechi capele avea să fie scoasă la lumină în anul 1967 prin descoperirea unor monede bizantine şi româneşti datând din 1224, precum şi a unor resturi de ceramică românească din secolul al XIII-lea, mărturii care confirmă ipoteza existenţei la Curtea de Argeş a unei aşezări precedente Basarabilor, cel mai probabil reşedinţa voievodului Seneslau. Basarab I moare în 1352, fără a vedea finalizată construcţia ctitoriei sale. Îi urmează în scaun fiul său, Nicolae Alexandru (1352-1364) şi Vladislav Vlaicu (1364-1377), care urgentează lucrările, însă nu apucă să le încheie. Radu-Vodă Basarab este cel ce avea să vadă finisată ctitoria înaintaşilor săi, încununându-le rodnica strădanie. Basarab i-a pus piatră de temelie, Nicolae Alexandru i-a aşezat în jilţ arhieresc primul mitropolit al ţării, pe Sfântul Iachint de Vicina, Vladislav i-a împodobit pereţii cu pictura murală, iar Radu Vodă a sfinţit-o.

Au fost scoase la iveală vestigii nepreţuite

Monumentul construit după modelul clasic de cruce grecească înscrisă a fost ridicat în continuarea Curţii domneşti. Din ansamblul voievodal s-au păstrat zidurile groase de împrejmuire, observându-se locul vechii porţi de acces, precum şi urmele unui bastion defensiv. Atât reşedinţa, cât şi lăcaşul de cult au suferit diferite intervenţii de-a lungul istoriei. După mutarea capitalei Ţării Româneşti de la Curtea de Argeş la Târgo-vişte, complexul suferă o degradare continuă. În 1750, biserica a fost reparată şi întărită, cu modificări, adăugiri şi o nouă frescă, peste pictura murală originală. Un incendiu din 1788 aproape distruge biserica, făcând necesare noi reparaţii. Acestea au loc abia în anul 1827, când lăcaşului i se adaugă două turle şi se lărgesc ferestrele, dar are loc şi o nouă intervenţie asupra picturii, realizată de zugravul Pantelimon.

La începutul secolului al XX-lea, arhitectul francez Lecomte de Nouy propunea autorităţilor dărâmarea monumentului, pentru a fi apoi restaurat prin reconstruire din temelii. În 1911, administraţia de stat hotărâse dărâmarea bisericii aflate în stare avansată de degradare. Locuitorii oraşului, strângând o sumă uriaşă pentru acea vreme, se adresau Comisiunii Monumentelor Istorice pentru ca biserica să fie reparată pe cheltuiala lor. Bătând vechiul drum „argeşean al voievozilor“, Nicolae Iorga ajungea în locul fostei cetăţi de scaun, având în faţă „biserica bătrână“ ce se înfăţişa „în cârjele reparaţiunii noastre“. Zguduită de cutremure, „singuratică şi tăcută“, Biserica Domnească rămăsese doar o clădire gata să se prăbuşească, pe care numai istoria şi acei câţiva localnici nu o uitaseră. Marele istoric a socotit-o, în virtutea tezaurului pe care-l poartă vechile ziduri, demnă de a fi păstrată cu multă grijă.

Lucrările de restaurare începute în 1911 au durat mai bine de un deceniu. Nu numai că s-a salvat monumentul, dar au fost scoase la iveală vestigii nepreţuite. Biserica Domnească avea să lepede toate adăugirile ce-i tăinuiau forma originală, dezvăluindu-se în splendoarea-i de secol al XIV-lea.

100 de fresce, surprinzător de bine păstrate până în zilele noastre

Pictura murală originală, din timpul lui Vlaicu-Vodă, a fost dezvăluită prin strădania pictorului Dumitru Norocea. Peste 100 de fresce de interior sunt, în parte, surprinzător de bine păstrate până în zilele noastre şi se bănuieşte că ar aparţine unei şcoli bizantine de pictură din Macedonia, care avea multe puncte comune cu şcoala cretană. Se păstrează şi scene din viaţa Sfintei Muceniţe Filofteia, ale cărei moaşte au fost cinstite în Biserica Domnească din 1396 până în 1894, când au fost mutate în lăcaşul Mănăstirii Sfântului Voievod Neagoe Basarab. Vechea pisanie a bisericii a fost acoperită de pictura Sfântului Ierarh Nicolae, fapt ce ridică dificultăţi în stabilirea exactă a anilor ridicării. Pictorul Dumitru Norocea este cel care descoperă atestarea documentară a monumentului: grafitul de pe peretele nordic al bisericii este scris din anul 1352 d. Hr. (6860) când la Câmpulung moare marele Basarab Voievod. O altă piesă de mare valoare este un pomelnic al domnitorilor munteni, începând cu Basarab I. Aspectul exterior îmbină piatra de râu cu rânduri de cărămidă. Placa decorativă a faţadelor se reduce la alternanţa de fâşii de piatră puţin cioplite, cu benzi de trei şiruri de cărămizi aparente, roşii.

14 morminte, şase aparţinând fiilor de domni

Consolidarea edificiului avea să se încheie în anul 1920, însă nu doar zidurile, ci şi subsolul era păstrător de tezaur istoric. Săpăturile arheologice aveau să scoată la iveală nu mai puţin de 14 morminte, dintre care şase aparţinând fiilor de domni. Timp de mai bine de jumătate de mileniu, deşi nu se ştia nimic despre existenţa mormintelor, se pomenea, cel puţin la hramul bisericii, de Sfântul Ierarh Nicolae, pomelnicul domnesc începând cu Basarab I. Credincioşi şi cler, în frunte cu arhiereu, pomeneau pe cei ce odihneau tainic, sub lespezi de piatră şi pardoseală de cărămidă, adăugate după restaurarea din 1750.

Arheologul Virgil Drăghiceanu este cel care a coordonat săpăturile din complexul voievodal. În jurnalul de săpături, identifică primul voievod-ctitor îngropat în Biserica Domnească: „În mijlocul bisericii, sub Pantocrator, mormântul din stânga este cel mai vechi mormânt din biserică şi este al lui Vladislav Basarab.“ Inscripţia de pe piatra funerară mai păstrează doar câteva litere: „la“ şi „is“ (V)la(d)is(lav). Dan I Basarab, domnul Ţării Româneşti, prinţul Vladislav - fiul lui Radu I, mort la 15-18 ani şi prinţul Voislav – fiul lui Nicolae Alexandru au fost, de asemenea, identificaţi printre morminte.

„Ia uitaţi-vă, mă, ăsta român!...“

Ziua de sâmbătă, 31 iulie 1920, avea să scoată la iveală mormântul cu numărul 10, perfect conservat. Nota arheologul Drăghiceanu în al său jurnal: „Sarcofagul de lângă stâlpul drept, cu o mare piatră deasupra, conţine rămăşiţele lui Radu Negru, terminatorul bisericii“. Piatra funerară, din calcar de Albeşti, se păstrează în colecţiile Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti. Personajul fusese îngropat împodobit cu veşmintele şi însemnele domneşti. Un giulgiu de mătase în care a fost învăluit - puternic deteriorat la descoperire - a conservat vestimentaţia domnească timp de mai bine de jumătate de mileniu. Printre podoabele voievodale se numără o pafta din aur, cântărind 280 de grame, păstrată, de asemenea, în Muzeul Naţional de Istorie. În degete purta patru inele din aur împodobite cu diamante, rubine şi mărgăritare, având mai multe inscripţii latineşti săpate în verigă. Pe cap purta o diademă de mărgăritare şi era îmbrăcat într-o tunică de mătase purpurie, închisă cu un rând de nasturi de aur, pe care era reprezentată stema Basarabilor.

Istoricul Constantin C. Giurescu, analizând inventarul mormântului lui Radu I Basarab, concluziona: „Voievodul de la Argeş, aşa cum ni-l arată veşmintele şi podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciţi monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noştri, o viaţă umilă, modestă, de ţărani păstori şi plugari, aşa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul şi strălucirea unei societăţi de nobili, de boieri cu proprietăţi întinse şi cu legături puternice, atât cu feudalii dinastiei angevine, cât şi cu Bizanţul şi imitatorii acestuia din urmă, cu «ţarii» sârbi şi bulgari“.

Evenimentul descoperirii mormintelor voievodale de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş a atras un adevărat pelerinaj în oraşul de pe malul Argeşului. Acelaşi jurnal de săpături al arheologului Drăghiceanu marca momentul festiv: „M.S. Regele, domnii Iorga, Vaida, Maniu, Brătianu vizitează în mijlocul unei afluenţe enorme de lume, venită din toate colţurile ţării, ce necesitează postare de gardă militară, mormintele găsite“.

Sub un geam gros de sticlă avea să fie expus, în biserică, până în zilele noastre, mormântul lui Radu I Basarab. Printre vizitatori, scriitorul Grigore Popescu - Băjenaru, care avea să noteze momentul în al său roman autobiografic, „Cişmigiu et comp.“: „Sub un cristal gros se vedea acela care fusese viteazul stăpânitor al Ţării Româneşti. Hainele, ca prin minune, îi erau neatinse de vreme. Avea o tunică roşie ca vişina putredă şi era încins cu un cordon de aur, cu catarame, reprezentând un castel medieval. Părul, barba şi mustăţile se conservaseră foarte bine. Voievodul ne-a uimit prin statura lui impozantă: avea aproape doi metri şi era foarte spătos! - Ia uitaţi-vă, mă, ăsta român!...“

Un muzeu spiritualizat

Ani de-a rândul au tronat, în Biserica Domnească din Curtea de Argeş, jilţul domnesc alături de tronul arhieresc. Primul, ocupat de Basarabii care vor fi îngenuncheat, în catedrală, pentru a primi ungerea cu mir şi încoronarea. Celălalt, ocupat de primul mitropolit al ţării - Sfântul Iachint de Vicina - recunoscut oficial de Patriarhia Ecumenică în 1359, şi arhiereii ce i-au urmat. Tot în secolul al XIV-lea, la Târnovo, copila Filofteia, după ce primise moarte mucenicească, nu-şi clintea trupşorul până la pomenirea ctitoriei voievodale a lui Radu Negru Basarab, unde avea să odihnească până la mutarea în ctitoria altui Basarab, a Sfântului Voievod Neagoe. Prima construcţie bizantină de secol XIV conservată, gropniţa domnească a Basarabilor, este un muzeu spiritualizat, un loc mitic şi mistic ce a depăşit, prin Liturghie, vicisitudinile vremii şi ne stă înainte, peste secole, într-o formă minunat de originală.