Monahul Nicolae Steinhardt, ucenic al Rugului Aprins

Personalitate de primă mărime a crești­nis­mului ortodox de secol XX, monahul Nicolae Steinhardt nu a fost membru al Rugului Aprins, dar s-a intersectat existențial cu câțiva dintre membrii acestei mișcări cultural-spirituale. Monahul Nicolae de la Rohia face parte dintr-un grup mai amplu al personalităților Bisericii, clerici și mireni, care au orbitat aproape nevăzut prin preajma membrilor emblematici ai Rugului Aprins - fiind marcați la rândul lor, fie și indirect, de îngerul unei comuniuni de taină. Sunt ucenicii Rugului Aprins.

Prin traducerea în câteva limbi de circulație a Jurnalului fericirii, prin viața sa de excepție, N. Steinhardt (1912-1989) a devenit unul dintre scriitorii români cei mai cunoscuți în țară și în Occident. Jurnalul său publicat postum cuprinde și referiri la câteva personalități ale Rugului Aprins, precum: Olga Greceanu, Vasile Voicu­lescu, Alexandru Mironescu, Ștefan Todirașcu, Virgil Cândea, Alexandru Elian, Alexandru Duțu, părintele Mihail Avramescu și fiica acestuia, Floriana, părintele Dumitru Stăniloae, monahii Sofian Boghiu, Benedict Ghiuș, Haralambie Vasilache, Vasile Vasilache și Andrei Scrima.

Memorabil este paragraful în care N. Steinhardt se spovedește, în închisoarea de la Gherla, părintelui Haralambie Vasilache, duhovnic care, din păcate, avea să plece la Domnul în doar câteva zile. Reamintesc, frate de sânge cu părintele Vasile Vasilache, stareț al Mănăstirii Antim în perioada Rugului Aprins, părintele Haralambie participase el însuși, activ, la întâlnirile și conferințele din anii ’40.

Între epistolele lui N. Steinhardt vom găsi și câteva adresate unora dintre membrii Rugului Aprins cu care avea relații de suflet: părinții Benedict Ghiuș și Dumitru Stăniloae, Mitropolitul Antonie Plămădeală, prof. Anton Dumitriu și arhitectul Constantin Joja.

Ceea ce nu se prea știa cândva, din motive firești, duhovnicul lui N. Steinhardt a fost blândul și luminosul părinte Benedict Ghiuș (1904-1990), retras în ultimele două decenii de viață la Mănăstirea Cernica, membru fondator și emblematic al Rugului Aprins. Iată de ce epistolele trimise de scriitorul și, mai târziu, monahul N. Steinhardt către părintele Benedict Ghiuș, pentru prima oară publicate integral în volumul I al corespondenței (vezi Opere, N. Steinhardt, vol. 20, Editura Polirom, 2021), sunt atât de prețioase, inclusiv pentru istoria Rugului Aprins.

În fond, se poate considera, strict în perspectivă duhovnicească: monahul Nicolae Steinhardt este un ucenic indirect al Rugului Aprins, atât prin unul dintre duhovnicii săi din închisoare, părintele Haralambie Vasilache, cât și prin părintele Benedict Ghiuș...

Pe de altă parte, cunoscându-i stilul, inte­ligența și totala deschidere spirituală, nu credem că N. Steinhardt ar fi fost influențat prea mult de cei sus-amintiți. Pur și simplu, dincolo de talanții cu care a fost înzestrat, N. Steinhardt este produsul propriilor eforturi cultural-spirituale și al interbelicului în care s-a format. Căci a trăit într-o epocă în care efer­vescența culturală și spirituală atinsese o culme - de unde și bună parte dintre prietenii săi de suflet, de la Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionesco, Constantin Noica până la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, regăsiți între destinatarii epistolelor sale.

„Întâmplarea” că N. Steinhardt a fost arestat în lotul Noica-Pillat, aproape concomitent cu lotul Rugului Aprins, are semnificațiile ei. Erau cu toții înrudiți cultural și spiritual, erau prieteni, alcătuiau o mare familie - de unde și decizia autorităților și a poliției politice comuniste ca, la puțină vreme după „contrare­voluția” din Ungaria și simultan cu retragerea trupelor sovietice din România, să recurgă la multiple serii de arestări ale unor personalități remarcabile, ale unor intelectuali, inclusiv ai Bisericii, pentru a descuraja orice posibilă fisură în politica regimului comunist. Alături de Constantin Noica, Dinu Pillat, Barbu Slătineanu, Alexandru Paleologu, Sergiu Al-George, Vladimir Streinu etc., scriitorul N. Steinhardt a preferat să fie arestat decât să-și trădeze prietenii.

Precizez, confuziile dintre cele două loturi stăruie uneori până astăzi, din pură ignoranță, de pildă: fiindcă participau la cenacluri literare împreună cu câțiva dintre scriitori, membri totodată ai Rugului Aprins (Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, părintele Daniil Sandu Tudor ș.a.), câțiva dintre cei arestați în lotul Noica-Pillat, precum Barbu Slătineanu sau Vladimir Streinu, au fost considerați membri ei înșiși ai grupului închegat la Mănăstirea Antim. Bineînțeles, aceste confuzii sunt demontate de mărturii și documente.

Revenind la corespondența cu duhovnicul său, a celui care semna Monahul de la Rohia, după ce a îmbrăcat haina monahală, descoperim parcă un alt Steinhardt - foarte delicat, smerit, aproape timid. Iată mai jos câteva rânduri scrise de N. Steinhardt către părintele Benedict Ghiuș:

„Rohia, 18 august, 1980.

Prea Cuvioase și mult iubite Părinte,

În sfârșit, s-a făcut, cu ajutorul lui Dumnezeu. Sâmbătă seara, 16 august, în paraclisul mănăstirii, am fost primit în călugărie. Au slujit toți cei patru preoți; naș mi-a fost Părintele Stareț Arhimandrit Serafim Man. Deși grav bolnav - venit aici de la un spital din Cluj, unde este internat -, a ținut să slujească și să mă călugărească. Totul a decurs bine, frumos și liniștit. Mă simt tare fericit. Mi s-a aprobat - așa cum vă spusesem - statutul de monah fără reședință obligatorie permanentă în mănăstire. De aceea s-a și dat ceremoniei un caracter mai intim, n-au asistat decât toți viețuitorii mănăstirii și câțiva vizitatori ocazionali. Sper să pot fi în septembrie la București, unde mai am de rezolvat unele chestiuni. Îmi voi face o plăcută datorie din a veni cât de curând la Cernica, a vă relata totul în amănunt, a vă cere binecuvântarea, sfaturi și îndrumări. Sunt tare fericit, Părinte! [subliniat în original - notă M.V.].

Domnul să vă răsplătească bunătatea față de mine, nevrednicul. Cu adânc respect și dragoste întru Domnul, al P.C.V. smerit, devotat, recunoscător și respectuos fiu duhovnicesc, Nicolae.”

În realitate, această mărturie foarte intimă - unică, subliniază editorii seriei N. Steinhardt, privitoare la tunderea sa în monahism - conține o inteligentă și elegantă eludare a unei aspre realități: discreția evenimentului s-a petrecut, înainte de orice, din motive politice, fiindcă N. Steinhardt a fost urmărit de poliția politică (Securitate) și după ieșirea sa din închisoare. Așadar, marele eveniment al tunderii lui N. Steinhardt în monahism s-a petrecut într-o deliberată discreție, cu atât mai mult cu cât exista oricând riscul unor opreliști.

Despre inteligența duhovnicească atât a lui N. Steinhardt, cât și a câtorva membri emblematici ai Rugului Aprins s-ar putea vorbi îndelung, ilustre personalități ale Bisericii animate concomitent de căutarea isihastă, dar și de neprefăcută smerenie, condimentată uneori cu un strop de umor. Iată cum își încheie N. Steinhardt una dintre epistolele trimise duhovnicului său de la Cernica: «smerit, devotat și recunoscător, Nicolae, monahul (pe dinafară isihast, pe dinăuntru și pe la [revista] „Viața Românească” și altele: căutător de slavă de­șartă)».

Reiau și aici, sensibil modificat, articolul publicat inițial în revista „Magazin istoric” (mai 2022), gândind că evreul convertit N. Steinhardt - a cărui impresionantă cultură nu poate fi suspectată de lipsa lucidității - nu s-a plâns vreodată de așa-zisul antisemitism de care este acuzat aiurea, astăzi, unul dintre distinșii săi corespondenți și apropiați, Părintele profesor Dumitru Stă­niloae...