Un martor al domniei Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, Anton-Maria del Chiaro

În 2024, se împlinesc 310 ani de la tragica moarte a celui mai strălucit voievod român al veacului al XVIII-lea, Constantin Brâncoveanu, domnul de numele și faptele căruia se leagă o întreagă epocă și care, prin credința și dragostea sa față de țară, a lăsat urme nepieritoare în cultura materială și spirituală a acestor locuri. Din această perspectivă, am dorit să evocăm în rândurile următoare un personaj aparte, Anton-Maria del Chiaro, italianul care i-a fost un colaborator apropiat marelui domnitor și care a lăsat pentru posteritate o prețioasă mărturie a epocii brâncovenești, lucrarea „Revoluțiile Valahiei”.

Anton-Maria del Chiaro s-a născut la Florenţa, în anul 1669. La vârsta de 15 ani, în 1684, familia sa îl înscrie la cursurile colegiului San Salvadore, pe care îl finalizează cinci ani mai târziu. Perioada petrecută aici l-a ajutat să-și formeze o aleasă educație. Astfel, a excelat în studiile teologice - profilul acestei școli era acela al unei pepiniere de clerici. El a învățat, în plus, limbile latină şi greacă. Formarea sa intelectuală a fost completată de cunoștințe de istorie, filosofie, retorică, poetică. De la Milano a plecat, mai apoi, spre Padova, iar la Universitatea de aici a urmat alte cursuri, inclusiv de medicină. Acest tânăr florentin era, conform cerințelor vremii sale, un intelectual cu o bază solidă, enciclopedică.

Așa cum se obișnuia în epocă, grație unor recomandări ale unor protectori, el a fost angajat ca secretar al lui Bernardo Trevisan (1652-1720), un om important al Veneției. Patronul său era un erudit, autor al unor scrieri de istorie, posesor al unei biblioteci impresionante, iar casa acestuia era frecventată de personalități ale vieții culturale venețiene. Aici, Anton- Maria del Chiaro și-a desăvârșit abilitățile de secretar, de persoană cu multe calități diplomatice, tact, adăugând la zestrea sa de cunoaș­tere și vorbirea limbii franceze. Încă din vremea petrecută la Padova, dar și în Veneția, Del Chiaro a intrat în contact cu o serie de negustori, diplomați veniți din spațiul otoman și chiar din Principatele Române. Era un timp al comerțului în care legăturile dintre Imperiul Otoman și spațiul italian, mediteraneean, își atinseseră apogeul.

O relaţie apropiată și călduroasă

Fascinat oarecum de lumea aceasta orientală și atras, totodată, de un spirit de aventură și cunoaș­tere, Del Chiaro se duce în Valahia, unde a fost chemat ca secretar particular al domnitorului țării. Cel care intermediase acest „contract” a fost Nicolae Caragiani, agentul diplomatic la Veneția al prințului valah. În februarie 1710, Anton-Maria del Chiaro pleca spre Țara Românească, unde ajunge în aprilie, după ce mai înainte făcuse un popas în cetatea Belgradului. Se instalează la curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu și își începe slujba de secretar cu atribuții pe linia menținerii corespondenței în limba italiană a voievodului. Alături de el mai sunt și alți secretari străini care se ocupă de corespondența în limbile pe care le stăpânesc, iar șeful lor este vestitul stolnic Constantin Cantacuzino, care la acea vreme se bucura de încrederea lui Constantin Brâncoveanu. Nu este doar secretar, ci și profesor de italiană pentru familia voievodului Brâncoveanu, iar ulterior și a celorlalți domnitori pentru care lucrează.

Relația lui Del Chiaro cu domnitorul este una apropiată și călduroasă. Inteligența acestui tânăr este fascinantă, iar cunoștințele sale acumulate în vremea formării intelectuale și a slujbelor anterioare îi sunt de mare folos. Domnul îl răsplătește cu multă generozitate, așa cum făcea de altfel cu mai toți slujbașii importanți de la curte. Astfel, Anton-Maria del Chiaro cunoaște lumea românească de la începutul veacului al XVIII-lea, moravurile elitei, ale societății, în general. Călătorește prin țară și intră în contact cu realitățile locale, iar toate cele trăite aici le descrie, mai târziu, într-o lucrare care devine sursă de prim rang pentru cercetătorii epocii în care secretarul florentin al lui Constantin Brâncoveanu a viețuit pe pământul românesc. De altfel, el și-a făcut aici numeroși prieteni, mai mult chiar, a adoptat o parte a costumației utilizate la curte, cumva ca un semn al integrării sale și al prețuirii pentru locurile și oamenii din Țara Românească.

Într-un dicționar biografic italian, Del Chiaro este descris ca un om cu o înfățișare rotundă, cu o constituție durdulie și o față roș­cată, trăsături care l-au expus unor glume ale boierilor care-l numeau „curcanul”. Acest detaliu arată, pe undeva, invidia acestor boieri pe influența italianului la curte. Vreme de patru ani, acest învățat a fost un martor privilegiat al modului strălucit în care domnul Constantin Brâncoveanu a condus și dezvoltat Țara Românească.

Măreția voievodului în ultimele clipe de viaţă

În 1714, Anton-Maria del Chiaro asistă la pierderea domniei de către Brâncoveanu și, de la distanță, află despre martiriul domnului și al celor patru fii ai săi. În cartea pe care a scris-o ulterior, el îi face un portret frumos domnitorului Constantin Brâncoveanu, subliniind măre­ția acestuia în ultimele clipe ale vieții. Mazilirea la București a domnului Brâncoveanu a fost generată de intrigile boierești și îmbrăcată oficial de turci în nouă capete de acuzare. Procedura a fost urmată instantaneu de numirea și alegerea unui nou domn în persoana lui Ștefan Cantacuzino, cel care uneltise pentru detronarea rudei sale. Închis în apartamentele domnești și așteptând plecarea spre Constantinopol, locul martiriului său, Constantin Brâncoveanu este vizitat de către noul domnitor, căruia i se adresează, după cum afirmă Del Chiaro, cu următoarele cuvinte: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă însă aceste nenorociri sunt fructul răutății omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răsbunătoare a judecății divine”. Episodul martiriului lui Constantin Brâncoveanu și al celor patru fii ai săi este și el redat cu durere, iar Del Chiaro subliniază cu o puternică tușă modul în care domnul își păstrează până la capăt demnitatea umană și credința ortodoxă.

Del Chiaro a rămas în Valahia și după mazilirea domnului și a ocupat, în continuare, vechiul său post de la cancelarie, până în 1716, când s-a încheiat și odiseea sa valahă. La sfârșitul lui 1716, pleacă din Transilvania spre Viena și de aici la Veneția, unde ajunge la începutul anului 1717. Revenit în orașul său, cumva de adopție, Del Chiaro începe să-și scrie celebra lucrare „Istoria revoluțiilor Valahiei cu o descriere a țării, a naturii, a obiceiurilor, a riturilor și a religiei locuitorilor”. În cuprinsul lucrării, sunt relatate multe dintre lucrurile trăite la București și la Târgoviște și care arată atașamentul său față de aceste locuri, dar și subtila înțelegere a lumii acesteia și, mai ales, a relațiilor cu Înalta Poartă.

Spre cinstea sa, fostul secretar al domnitorului martir păstrează legătura și o slujește cu credință pe doamna Maria Brâncoveanu, o sprijină în recuperarea unor sume de bani depuse la Zecca din Vene­ția, care scăpaseră de mâna hrăpă­reață a turcilor. În 1718, Del Chiaro publică lucrarea, un veritabil document al istoriei românești și al vieții celui mai strălucit domnitor al Țării Românești din intervalul tranziției de la Evul Mediu către Modernitate. După 1727, nu mai există informații despre fostul secretar al domnului Brâncoveanu... Anton-Maria del Chiaro este redescoperit de către români spre sfârșitul secolului al XIX-lea când, în istoriografia noastră, începe căutarea surselor străine despre trecutul țării. Nicolae Iorga publică, în 1914, o traducere în limba română a cărții italianului, iar ulterior și alți istorici preiau și interpretează critic mărturia sa privind evenimentele la care a fost martor. „Revoluțiile Valahiei” rămâne și astăzi o prețioasă cronică a epocii brâncovenești, a istoriei noastre.