„Corabia este icoana profetică a Bisericii în lume”

În Duminica a 9-a după Rusalii, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învăţătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reşedinţa Patriarhală. Preafericirea Sa a explicat sensurile duhov­nicești ale pasajului evanghelic lecturat (Matei 14, 22-34) care, în esență, ne învață că încercările vieții sunt învinse prin credința puternică.

Mai întâi, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat care sunt cele trei învățături principale ce se desprind din textul evanghelic care relatează umblarea pe mare a Mântuitorului și potolirea furtunii: „În primul rând, după să­vârșirea minunii înmulțirii pâinilor și peștilor, Iisus insistă ca ucenicii Lui să intre în corabie și să meargă în cealaltă parte a Mării Galileei, timp în care El Se retrage în pustie, în singură­tate, ca să Se roage. Mântuitorul trans­formă singurătatea fizică în comuniune spirituală cu Dumnezeu prin rugăciune. În al doilea rând, în timpul nopții, Iisus îi lasă pe ucenici singuri în corabie, marea fiind învolburată și corabia învăluită de valuri și de vânt, pentru a-i învăța să se lupte singuri cu greutățile vieții și să simtă cât de necesar este ajutorul lui Dumnezeu în situații grele și pentru a-i pregăti pentru misiunea lor. În al treilea rând, Evanghelia ne arată că această corabie învăluită de valuri reprezintă, profetic, lupta Bisericii în istorie cu lumea care îi este ostilă, anume în timpul persecuțiilor, al ereziilor sau al activităților potrivnice ale socie­tății. Corabia este o icoană profetică a Bisericii luptătoare în lume, de-a lungul istoriei”.

„Omul care se roagă nu este singur”

Preafericirea Sa a vorbit în continuare despre rugăciunea Mântuitorului din munte, după plecarea ucenicilor și a mulți­milor pe care le-a hrănit în mod minunat. „Iisus Se retrage în pus­tie, în singurătate, pentru a Se ruga, mulțumind lui Dumnezeu pentru ajutorul dat și, în același timp, umplându-Și sufletul de iubire milostivă și smerită prin rugăciunea adresată, ca Om, Tatălui ceresc. Singurătatea fizică a Lui, în munte, este transformată în comuniune spirituală, prin rugăciune. Omul care se roagă nu este singur, iar omul care nu se roagă se poate simți singur chiar dacă se află în mijlocul unei mulțimi. Un filosof existențialist din secolul trecut, Jean-Paul Sartre, a descris societatea occidentală individualistă ca fiind o mul­țime însingurată. Este o mulțime cu deficit de comuniune. Oamenii individualiști comunică greu și pentru că nu comunică intens cu Dumnezeu, prin rugăciune. Însă, Părinții din pustie, mai ales cei isihaști, au transformat pustia în prezența comuniunii dintre Dumnezeu și oameni. Puterea lui Iisus de a aduna mulțimi, de a le vorbi și a săvârși minuni provine din rugăciunea Lui intensă, adesea săvâr­șită în singurătate, în munte. Sfântul Isaac Sirul spune că izvorul iubirii curate este rugăciunea stăruitoare”, a arătat Întâistătătorul Bisericii noastre.

Rugăciunea ca relație vie a omului cu Dumnezeu

Patriarhul României a explicat apoi situația dificilă și periculoasă în care se aflau ucenicii Domnului, în corabie. Fiind pescari profesio­niști, totuși ei nu puteau stăpâni corabia prin simpla lor pricepere umană, fiind nevoie ca Mântuitorul să vină la ei pe mare și să potolească furtuna. „Încercarea lui Petru de a veni pe apă spre Iisus nu reprezintă o curiozitate, ci o formă de respect. El era bucuros că Iisus a venit să îi salveze și a dorit să Îi iasă în întâmpinare, așa cum este primit un oaspete drag. Domnul a apreciat sentimentul lui Petru și l-a chemat. Atât timp cât Petru se uita la Iisus, la Persoana Atotputernică ce învinge stihiile lumii, înainta pe apă. Când, însă, nu a mai privit spre Iisus, ci spre vântul care învolbura valurile, a început să se scufunde. Evanghelia precizează că Petru a văzut vântul, nu l-a simțit, ceea ce înseamnă că a privit spre valurile învolburate de el. Credința lui a slăbit când rugăciunea sa nu a mai fost deplină, când nu a mai privit direct spre Iisus. Aceasta ne arată că, în înaintarea noastră spre Hristos, trebuie lăsată orice grijă pământească ce vine din afara relației cu El și orice gândire specifică stihiilor acestei lumi. Din această minune învă­țăm cât de necesară este rugăciunea ca relație vie a omului cu Dumnezeu. Această relație este puterea credinței arătată prin rugăciunea stăruitoare și neîntreruptă”, a spus Preafericirea Sa.

Părintele Patriarh Daniel și-a încheiat cuvântul de învățătură afirmând că „Mântuitorul Hristos folosește corabia ca pe o catedră de teologie a mântuirii, ca pe o figură profetică a tainei Bisericii peste veacuri. Scrierea Consti­tuțiile Apostolice, de la începutul secolului al 4-lea, porun­cește ca o biserică să fie construită în formă de corabie, imagine inspirată din prezența lui Hristos în corabia de pe marea învolburată pe care El a potolit-o, a pacificat-o. Biserica este corabia care ne mută de pe tărâmul vieții pămân­tești, limitată și trecătoare, pe tărâmul vieții veș­nice, nelimitată și netrecătoare. Încercările din istorie prin care trece Biserica îi cheamă pe ucenici să intensifice rugăciunea către Domnul Iisus Hristos și să nu își piardă curajul, să nu deznădăjduiască, ci să continue misiunea de predicare a Evangheliei, de săvârșire a Sfintelor Taine și de îndrumare a credin­cioșilor pe calea mântuirii”.