Credincioşii pelerini simt iubirea milostivă a lui Dumnezeu şi a sfinţilor în viaţa lor

Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi (sau Basarabov, un sat din sudul Dunării, aproape de oraşul Ruse din Bulgaria de azi) era vlah (român) de neam şi a trăit în veacul al XIII­lea, în timpul Imperiului de la Târnovo (1185­1396), întemeiat de români şi de bulgari, sub conducerea fraţilor Petru şi Ioan Asan, români de neam.

Sfântul Dimitrie cel Nou a fost mai întâi păstor; păştea oile sau vitele sătenilor pe câmp şi se ruga, împărţind celor săraci o parte din ceea ce primea de la sătenii ale căror vite le păştea. Era atât de sensibil şi de milostiv în sufletul său, încât se spune că ani de­a rândul s­a pocăit şi a plâns pentru că din greşeală a călcat cu piciorul peste un pui de pasăre şi l­a strivit.

Mai târziu, păstorul evlavios şi milos a devenit monah într­o mănăstire, iar apoi a vieţuit ca pustnic într­o peşteră, lângă râul Lom, în post şi rugăciune. Mai ştim despre el că, atunci când şi­a simţit sfârşitul aproape, s­a aşezat între două lespezi de piatră, care simbolizau sicriul, iar apoi şi­a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în singurătate, neavând pe nimeni la moartea sa, decât o mulţime nevăzută de îngeri. Mai târziu, trupul său neputrezit a fost descoperit în chip minunat şi a început să fie cinstit în satul Basarabov şi în tot ţinutul acela. Tradiţia spune că unul dintre domnitorii Basarabi ai Ţării Româneşti a construit o biserică în satul Basarabov, întru cinstirea Sfântului Cuvios Dimitrie. Moaştele sale au fost aduse în Bucureşti în anul 1774 şi au rămas în această Catedrală Mitropolitană şi apoi Patriarhală, până azi.

Prezenţa moaştelor Sfântului Dimitrie cel Nou pe Colina Bucuriei din Bucureşti vorbeşte lumii de astăzi despre harul şi binecuvântarea pe care Dumnezeu le dăruieşte, prin sfinţii Săi, celor care se roagă Lui cu credinţă.

Pelerinajul la racla cu sfintele sale moaşte şi faptele minunate petrecute cu cei ce

s-au rugat Sfântului Dimitrie cel Nou, cerându-i ajutor în vreme de încercare şi suferinţă, ne cheamă la o călătorie spirituală către Împărăţia cerurilor, întrucât aceasta constituie scopul principal al existenţei noastre pe acest pământ, după cum ne învaţă Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Care ne spune: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu!“ (Matei 6, 33).

Pelerinajul religios este o căutare în lumea aceasta, a ceea ce nu este din lumea aceasta, deoarece: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18, 36). Singurul timp în care omul nu era pelerin a fost în paradis, adică în comuniune cu Dumnezeu, pe Care nu trebuia să-L caute, fiindcă trăia în prezenţa Lui şi în armonie cu El.

În momentul în care protopărinţii noştri Adam şi Eva au păcătuit prin neascultare de Dumnezeu, ei s-au înstrăinat de Dumnezeu şi au pierdut raiul. Dorul după bucuria comuniunii omului cu Dumnezeu, din raiul pierdut, i-a făcut pe oameni pelerini pe pământ, în căutarea fericirii şi vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu.

De aceea, pelerinajul religios este o constantă a umanităţii care trăieşte credinţa în Dumnezeu ca pregustare încă din viaţa aceasta a bucuriei cereşti din Împărăţia lui Dumnezeu.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice“ (2 Corinteni 4, 18). Întrucât Dumnezeu este netrecător şi nemărginit, El nu poate fi văzut cu ochii trupeşti sau fizici limitaţi. Însă sufletul luminat de credinţă poate vedea sau simţi duhovniceşte prezenţa lui Dumnezeu dincolo de vederea fizică, materială.

Acest adevăr este mărturisit de Sfinţii Apostoli. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite şi dovedirea celor nevăzute“ (Evrei 11, 1). Deci credinţa este o pregustare a unor daruri sfinte cereşti şi o vedere spirituală a unor lucrări sfinte ale lui Dumnezeu nevăzute cu ochii trupeşti. Această credinţă devine, prin rugăciune, o vedere duhovnicească a lui Dumnezeu prezent şi lucrător prin harul Său în viaţa oamenilor. De aceea, Sfântul Apostol Petru spune creştinilor: „Pe Iisus Hristos fără să-L fi văzut Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită“ (1 Petru 1, 8).

Creştinii Îl iubesc pe Hristos şi cred în El, deşi nu-L văd, iar credinţa le aduce o bucurie negrăită şi preaslăvită, adică o bucurie mai presus de orice exprimare şi frumuseţe. Bucuria negrăită şi preaslăvită a creştinilor este bucuria mântuirii, adică arvuna vieţii veşnice. De aceea, Sfântul Apostol Petru adaugă imediat: „Dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor“ (1 Petru 1, 9). Cu alte cuvinte, recompensa, răsplata sau rodul credinţei vii este mântuirea sufletului, adică unirea omului cu Dumnezeu. Deşi nu Îl vedem pe Hristos cu ochii trupeşti, totuşi prin credinţă Îl simţim prezent în lume şi în viaţa noastră. Prin urmare, când se intensifică legătura omului cu Hristos Domnul prin credinţă, rugăciune şi fapte bune, prezenţa lui Hristos în viaţa sa îi aduce multă bucurie negrăită şi preaslăvită. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662), în secolul al VII-lea, vorbea despre virtutea credinţei ca fiind puterea de legătură spirituală care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de înţelegere a credinciosului cu Dumnezeu.

Credinţa este un dar al lui Dumnezeu pentru oameni, care însă trebuie cultivat. La început, credinţa vine din ascultarea cuvântului Evangheliei, iar apoi ea se confirmă şi se luminează prin bucuria prezenţei şi lucrării harului lui Dumnezeu în sufletul celui care crede în El. Astfel, luminat de har, creştinul poate spune: „Cred, Doamne, şi mărturisesc“.

Având în suflet credinţa lucrătoare prin iubire, când venim la biserică, ne întâlnim cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi, sărutând sfintele icoane şi moaştele sfinţilor, comunicăm cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin ascultarea Evangheliei Sale, iar apoi ne împărtăşim cu Hristos Domnul, Cel răstignit şi înviat, primind Trupul şi Sângele Lui în Sfânta Euharistie, ca arvună a vieţii şi iubirii Lui veşnice din Împărăţia cerurilor.

Credinţa sfinţilor, care s-au unit cu Dumnezeu şi se află împreună cu El în Împărărţia cerurilor, luminează credinţa noastră, ajutându-ne să vedem pe Dumnezeu şi pe sfinţii Săi duhovniceşte cu ochii sufletului sau cu ochii credinţei.

Având în suflet lumina credinţei, mulţimile credincioşilor vin la sărbătorile sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu şi venerează sfintele lor moaşte primind de la ei binecuvântare, bucurie şi ajutor mult în viaţa şi activitatea lor.

Trăim astăzi într-o lume marcată de tulburare şi nesiguranţă, de multă violenţă şi durere, mai ales în zone cu război. Vedem azi multe semne ale suferinţei fizice şi spirituale cauzate de boală şi sărăcie, de nedreptate şi lăcomie de bani şi de putere, dar mai puţine fapte de iubire milostivă şi ajutorare între oameni.

Astfel, într-o lume instabilă şi egoistă, pelerinii Îl caută pe Dumnezeu Cel Sfânt şi Milostiv, Cel statornic în iubire, pentru a primi de la El vindecare şi ajutor mai sigur decât orice ajutor omenesc, iar bucuria întâlnirii omului cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi transformă suferinţa în speranţă, osteneala în bucurie şi lupta în biruinţă.

Să folosim, aşadar, timpul acesta al pelerinajului pentru întărirea noastră în credinţă, nădejde şi iubire, pentru sporirea în săvârşirea faptelor bune.

În aceste zile de pelerinaj la Bucureşti, alături de moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi ale Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, venerăm cu deosebită evlavie şi cu bucurie Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci, adus de la Ierusalim de către Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, de la locul sfânt, unde a fost răstignit pe Cruce şi a înviat din morţi Domnul nostru Iisus Hristos.

Crucea lui Hristos este pentru noi creştinii puterea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni 1, 18), ea naşte în sufletele oamenilor iubirea jertfelnică a părinţilor buni pentru copiii lor, a părinţilor duhovniceşti pentru cei păstoriţi de ei, iubirea oamenilor harnici şi darnici pentru semenii lor aflaţi în nevoi, iubirea jertfelnică a celor care lucrează şi se luptă permanent pentru binele familiei şi al societăţii, al poporului şi al patriei lor, al tuturor oamenilor pentru care Hristos Domnul a murit şi a înviat ca să dăruiască tuturor mântuire şi viaţă veşnică.

Vă felicităm pe toţi, iubiţi credincioşi pelerini, pentru evlavie şi osteneală, şi ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă răsplătească răbdarea şi râvna duhovnicească cu darurile Sale cele bogate şi netrecătoare, cu sănătate şi mântuire, cu pace şi bucurie, cu ajutor în familia şi în activitatea dumneavoastră, cu ani mulţi şi binecuvântaţi, pentru a spori în credinţă şi în iubire frăţească, în sfinţenie şi fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi, spre bucuria sfinţilor şi spre dobândirea mântuirii!

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvânt rostit la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, luni, 27 octombrie 2014.