„Criteriul adevăratei valori a umanului este iubirea milostivă față de semeni”

Pilda evanghelică a samarineanului milostiv, lecturată la Sfânta Liturghie din Duminica a 25-a după Rusalii, a fost explicată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cuvântul de învățătură rostit duminică, 12 noiembrie, în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reșe­dinței Patriarhale. Preafericirea Sa a afirmat că, în esență, această pildă ne arată că samarineanul milostiv este chipul iubirii lui Hristos în oameni.

Întâistătătorul Bisericii noastre a prezentat mai întâi trei mari învă­țături duhovnicești desprinse din acest pasaj evanghelic: „În primul rând, Pilda samarineanului milostiv este o tâlcuire a tainei mântuirii lumii prin Iisus Hristos, dar și o lumină pentru lucrarea filantropică a Bisericii și a fiecărui creștin în parte. În al doilea rând, vindecarea rănilor celui căzut între tâlhari prin ungere cu untdelemn și turnare de vin reprezintă vindecarea oamenilor de rănile păcatelor prin Botez și împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. În al treilea rând, casa de oaspeți în care se vindecă cei răniți de multe păcate și patimi este Biserica”.

În continuare, Patriarhul României a detaliat semnificația traseului pe care omul tâlhărit îl urma: „Parabola aceasta are un înțeles mai adânc, dincolo de întâmplarea descrisă, legată de căderea între tâlhari a unui călător și atitudinea preotului, a levitului și a samarineanului față de acest om rănit, jefuit și lăsat aproape mort. Coborârea de la Ierusalim la Ierihon înseamnă, în planul mântuirii generale, degradarea naturii umane prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Prin neascultarea proto­părinților față de Dumnezeu, firea umană a devenit înclinată spre păcat, spre patimi egoiste. Toate celelalte păcate derivă din păcatul neascultării primordiale a părinților Adam și Eva. Tâlharii care rănesc sufletul și trupul omului sunt patimile egoiste și duhurile rele, care adesea se manifestă prin intermediul acestor patimi. Coborârea spre Ierihon înseamnă, așadar, o degradare a neamului omenesc, un mers al lui spre moarte, mai ales că Ierihonul era plasat sub nivelul mării. Ierusalimul, ca oraș al păcii și al vieții, este aici pus în opoziție cu Ierihonul aflat sub nivelul mării. Această coborâre, însă, are și semnificația faptului că omul mergea spre moarte. Toți oamenii născuți sfârșeau în moarte, mai întâi spirituală și apoi fizică, pentru că plata sau consecința păcatului este moartea, așa cum ne învață Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani. Mântuitorul Iisus Hristos, fiind Bunul Samarinean care ajută, vindecă și înalță pe omul căzut, este în această parabolă iubirea milostivă a lui Dumnezeu față de umanitate, dar și prezența harului iubirii lui Hristos în oamenii care își iubesc semenii, indiferent de neam, de vârstă sau de rang”.

Preafericirea Sa a ilustrat în continuare atitudinea ostilă reciprocă ce exista între iudei și samarineni, prezentând originile istorice ale acesteia și motivele pentru care un iudeu ar fi recunoscut cu greu existența a ceva bun într-o persoană din acest neam. „În cele din urmă, învățătorul de lege s-a smerit, întrucât a trebuit să recunoască faptul că samarineanul care l-a ajutat pe omul căzut între tâlhari este un străin, de la care orice iudeu nu s-ar fi așteptat la nimic bun. Tocmai acest străin, disprețuit de iudei, devine aproapele fiindcă este milostiv. Preotul Legii Vechi și levitul, ca să nu se întineze, nu s-au atins de trupul sângerând al celui bătut și lăsat aproape mort, pentru că ritualul Legii Vechi devenise foarte formalist și nu putea scoate în evidență prioritatea iubirii milostive față de formele exterioare ale împlinirii unor prescripții. Mântuitorul Iisus Hristos îi arată acestui învățător că tocmai un samarinean îl ajută pe evreul devenit victimă a violenței tâlharilor. Vedem că, deși recunoaște că acela care a avut milă de cel rănit și lăsat abia viu este aproapele său, învățătorul de lege nu îl numește samarinean. Deși Samaria și Iudeea erau provincii vecine, locuitorii acestora se contestau reciproc, se urau și se evitau. (...) În contextul acestei ostilități, în cazul în care un om se află în suferință, ceea ce contează foarte mult nu este atât partea exterioară a manifestării credinței, cât bunătatea inimii. Ce îl deosebește pe acest samarinean, considerat de neamul iudeu un străin, de preotul și levitul Vechiului Testament, este tocmai iubirea milostivă. Accentul cade pe bunătatea inimii. Câtă iubire milostivă are omul în sine arată cât este el de om. Criteriul adevăratei valori a umanului este iubirea milostivă față de semeni, nu cea arogantă și posesivă”, a explicat Patriarhul României.

În încheiere, Părintele Patriarh Daniel a remarcat că, așa cum reiese din textul evanghelic, scopul relatării acestei pilde nu este unul emoțional, ci unul misionar. 

 „«Mergi și fă și tu asemenea!» reprezintă un program pentru toată viața, inspirându-te din iubirea milostivă și smerită a bunului samarinean. De la învățătură, treci la acțiune. De la sensurile Scripturii, treci la fapta milostivirii. De aceea, Biserica a înțeles că nu e suficient să predice iubirea milostivă, motiv pentru care a și creat instituții ale acesteia. Așa au fost înființate case pentru pelerini sau călători, apoi, începând cu secolul al 4-lea, case pentru tratarea bolnavilor, cămine pentru bătrâni și orfani sau școli pentru meserii. Avem ca model opera filantropică a Sfântului Vasile cel Mare, din secolul al 4-lea, pentru toată Biserica, din Răsărit și din Apus. În același timp, concluzia acestei parabole se adresează atât Bisericii, cât și fiecărui creștin în parte. Prin faptul că îl imităm pe samarineanul milostiv, devenim mâinile iubirii milostive a lui Hristos”, a concluzionat Patriarhul României.