Cuvântul ierarhului: Nevoia de formare duhovnicească continuă

Societatea românească trăieşte actualmente profunde schimbări. Consecinţele anilor lipsiţi de libertate, ani de ideologie atee, precum şi presiunea exercitată de secularizarea dominantă în Europa creează o ambianţă în care românul pierde pe zi ce trece reperele fundamentale de vieţuire autentică. Spiritul consumist al vremii, libertinajul moral cu urmările sale nefaste asupra familiei (divorţ, avort, păcate contra firii etc.), pornografia propagată pe toate căile aduc în mintea şi sufletul românului de azi clătinări fiinţiale, dezechilibre lăuntrice şi tot felul de sfâşieri dramatice.

† Teofan,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Misiunea Bisericii este de a face imposibilul posibil

Într-o astfel de ambianţă, Biserica lui Hristos din România este chemată să trăiască în duhul Evangheliei şi al Sfinţilor Părinţi. Dar este, oare, posibil să se vieţuiască astăzi în "nebunia crucii" (I Corinteni 1, 18), în duhul "puterii care în slăbiciune se arată" (I Corinteni 1, 27)? "A vieţui creştineşte este imposibil. Posibil este numai ,,a muri" spunea, acum câţiva ani, marele duhovnic al secolului XX, arhim. Sofronie Sacharov.

Misiunea Bisericii este, prin excelenţă, aceea de a face imposibilul posibil, de a altoi "gândul lui Hristos" (I Corinteni 2, 16) pe trunchiul acestei lumi, de a fi "aluatul care dospeşte toată frământătura" (Galateni 5, 9).

Poporul lui Dumnezeu din România trăieşte astăzi o situaţie paradoxală. Pe de o parte, se manifestă o uimitoare orientare spre Biserică. Abundenta literatură religioasă publicată, numărul mare de biserici şi mănăstiri construite, pelerinajele la aşezămintele care adăpostesc sfinte moaşte sau la locurile sfinte din ţară şi străinătate sunt câteva dintre elementele care arată atitudinea românului faţă de Biserică. Pe de altă parte, România actuală este deţinătoare a numeroase şi dureroase recorduri: avort, corupţie, copii şi bătrâni abandonaţi, pornografie acaparatoare de teritorii tot mai întinse, tot mai multe familii destrămate, emigraţie fără precedent etc.

În acest context, definit prin multe contradicţii şi confuzie, Biserica este chemată să-L trăiască şi să-L mărturisească pe Hristos Cel mort şi înviat, pe Hristos Cel aducător de pace, dar şi de sabie, pe Hristos "lumină a lumii", sare a pământului, dar şi "nebunie" şi "sminteală" pentru înţelepţii acestui veac.

Vieţuirea în Hristos şi mărturisirea autentică a Evangheliei Lui este o provocare continuă a conştiinţei creştine în general, a conştiinţei arhiereului şi preotului în mod special. Răspunsul la această provocare este o cruce zilnică, asumată cu mai mult sau mai puţin spirit de jertfă, îndrăzneală mărturisitoare de asumare a Evangheliei în viaţa proprie şi în cea a comunităţii păstorite.

Greutatea acestei cruci rezidă în faptul că păstorul, preot sau arhiereu, vieţuieşte în lume, este influenţat de lume, se află sub vremi, este om "cu slăbiciuni", supus atacurilor venite din partea lumii, a trupului şi, mai ales, a diavolului. Logica lumii, gândirea lumii, strategia în conformitate cu duhul lumii constituie presiunea la care este supus păstorul de suflete în toată vremea şi în tot locul. Asumarea Evangheliei până la ultimele ei consecinţe, manifestată prin "nebunia crucii", prin "când sunt slab atunci sunt tare", prin puterea smereniei, prin răstignire şi moarte cu Hristos pentru a vieţui cu Hristos, prin lupta împotriva tentaţiei de atitudine ostentativă şi de apărare a propriei imagini, prin iubirea vrăjmaşilor este tot mai greu de împlinit chiar şi pentru păstorul de suflete.

Familia preotului constituie element de referinţă în parohie

În cazul preotului de parohie, situaţia devine şi mai complicată. Educat în şcoala de teologie românească din perioada pre şi post decembrie 1989, preotul poartă amprenta unui învăţământ teologic care nu şi-a găsit sau regăsit pe deplin drumul spre ceea ce este sau ar trebui să fie: spaţiu de vieţuire în Hristos şi de dobândire a cunoaşterii teologice necesare unei mărturisiri creştine adevărate.

De îndată ce primeşte spre păstorire o comunitate parohială, preotul este aşezat în faţa unor provocări a căror asumare se realizează cu imense greutăţi. Enoriaşii nu deţin, în general, cunoştinţele religioase minime necesare pentru o raportare conştientă a vieţii lor la duhul Evangheliei. Influenţa pornografiei, drama emigraţiei, concepţia copilului unic aduc destrămări tot mai numeroase a familiei cu consecinţe nefaste asupra parohiei. Sărăcia în care trăiesc mulţi enoriaşi, lipsa de înţelegere a unora că nu au numai drepturi în parohie, ci şi responsabilităţi, îmbătrânirea satelor prin lipsa de copii şi plecarea tinerilor în străinătate creează în unele parohii o stare de incertitudine, instabilitate, nesiguranţă.

În acelaşi timp preotul este supus şi unui alt gen de presiune, venită, de această dată, din interior. Lipsa unei stări duhovniceşti şi a unei pregătiri teologice adecvate, greutăţile de ordin material datorate unei salarizări inexistente sau insuficiente, conflictul izbucnit adesea între viaţa austeră de preot şi exigenţele soţiei şi ale copiilor pentru o vieţuire în duhul lumii, navetismul unora, lipsa casei parohiale pe alocuri, a unui cântăreţ de strană calificat, neînţelegerile între fraţi şi alte asemenea dau naştere unei ambianţe căreia preotul îi face faţă cu greutate.

Există, prin mila lui Dumnezeu, şi situaţii în care viaţa parohială şi viaţa personală a preotului se desfăşoară în duhul Evangheliei. Nu rare sunt cazurile în care s-a realizat o adevărată obşte parohială axată pe viaţa liturgică intensă, pe spirit de comuniune, de întrajutorare între enoriaşi. Familia preotului constituie, de asemenea, element de referinţă în parohie prin naşterea de prunci, prin participare la viaţa liturgică a Bisericii, prin implicare în activităţi culturale, sociale, de pelerinaj etc.

Centru de formare duhovnicească continuă pentru persoanele implicate în misiunea Bisericii

Responsabilitatea Eparhiei în legătură cu şcoala teologică şi cu viaţa de parohie este complexă şi trebuie împlinită continuu, duhovniceşte, cu susţinere logistică şi financiară adecvată. De la punerea la dispoziţie a spaţiilor necesare desfăşurării procesului de învăţământ până la ajutorarea parohiilor sărace prin acţiuni de felul "Fondul Păstorul cel Bun"; de la implicarea unor arhierei în procesul de învăţământ până la organizarea de întâlniri cu preoţii în cadrul conferinţelor preoţeşti, cercurilor pastorale sau cursurilor de obţinere a gradelor în preoţie; de la sprijinirea bibliotecilor şcolilor teologice şi ajutorul acordat unor studenţi săraci până la organizarea unor centre sociale şi educaţionale, Eparhia încearcă să-şi împlinească răspunderea pe care o are faţă de şcoala teologică şi viaţa de parohie.

Provocările actuale la care sunt supuse atât şcoala de teologie, cât şi viaţa de parohie impun, pe de o parte, o analiză pertinentă a fenomenului şi, pe de altă parte, găsirea unor căi suplimentare de implicare a Eparhiei.

De aceea este necesară crearea unei platforme de întâlnire cu participarea cadrelor didactice din şcolile teologice din Moldova, a tinerilor care urmează cursuri de masterat în teologie, a preoţilor de parohie şi, eventual, a profesorilor de religie.

La nivelul Arhiepiscopiei Iaşilor se încearcă găsirea căii celei mai potrivite pentru atingerea acestui deziderat. Se impune deschiderea într-o bună zi a unui centru de formare duhovnicească continuă pentru ca persoanele, clerici şi mireni, implicate în misiunea Bisericii să aibă izvor permanent de inspiraţie şi posibilitatea de a se pregăti continuu pentru lucrarea lor, spre slava lui Dumnezeu.

* Intertitlurile aparţin redacţiei