De marea sărbătoarea a Intrării în biserică a Maicii Domnului, joi, 21 noiembrie, Schitul „Vovidenia” al Mănăstirii Neamț și-a sărbătorit hramul. Cu acest prilej, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan,
Despre pătimire şi despătimire
În vastitatea operei origeniste, aspectele de morală şi asceză s-au dovedit cele mai puţin studiate. Acest gen de învăţături se găsesc răspândite pe tot parcursul operei marelui exeget şi sunt susţinute în principal de temeiuri biblice. Nu lipsesc nici elementele de filosofie, unde se împletesc influenţe de factură stoică, platonică şi, într-o măsură mai mică, aristotelică. Autorul tratează teme dintre cele mai diverse: problema martiriului, fecioria şi căsătoria, tema urcuşului duhovnicesc, problema liberului arbitru şi, nu în cele din urmă, problema cauzalităţii spirituale a păcatului.
În lucrarea „De principiis“, dascălul alexandrin dezvoltă teza liberului arbitru, arătând cum se raportează impulsul extern al gândului la eul omului. „Iar dacă zice cineva că impulsul venit din exterior este de aşa natură încât nu i te poţi împotrivi din pricina felului în care se produce, acela să bage de seamă la propriile lui patimi şi simţăminte ca să vadă dacă nu cumva are loc o aprobare, o consimţire sau o aprobare a puterii conducătoare din om spre cutare sau cutare atitudine socotind că aceea ar fi mai probabilă. Căci, spre a da un exemplu, pentru un bărbat care şi-a propus să trăiască în înfrânare şi să se ferească de legături trupeşti, nu femeia care-i iese în cale şi-l îndeamnă să-şi calce legământul e cauza hotărâtoare pentru acţionarea împotriva propunerii sale, întrucât s-a desfrânat încă din clipa când a consfinţit la gândurile şi la dulceaţa plăcerii, în loc să fi căutat să se împotrivească patimii şi să-şi ţină făgăduinţa. Cu totul altfel se comportă altul căruia i se întâmplă o situaţie similară, dar a cărui minte este mai întărită şi mai călită prin deprindere şi studiu: nu lipsesc nici de la el ispitele şi îndemnurile la păcat, dar raţiunea, făcând uz de poruncile care duc la bine, a ajuns acum la atâta bărbăţie, încât înlătură ispitele şi se eliberează de pofte“ (Scrieri alese, partea a III-a, „Despre Principii“, în PSB 8, p. 191).
Iată cum deschide părintele exegezei orientale marele capitol al tezei sale despre pătimire. Exeget desăvârşit, el pune alături puterea conducătoare din om (toighemonikon) şi rolul pe care îl are inima în Sfânta Scriptură. „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule“ (cf. Matei 15, 19; Marcu 7, 21-22). După Origen, rânduiala lui Dumnezeu înduhovniceşte raţiunea omului. „Raţiunea ne arată că evenimentele din exterior nu depind de liberul nostru arbitru, în schimb ne stă în putere de a acţiona într-o direcţie sau alta, după cum ne dictează raţiunea, pentru a examina ce trebuie să facem faţă de anumite solicitări din afară“ (ibidem, p. 192).
O radiografie a patimii
În cartea a treia a lucrării „Despre Principii“, Origen expune modul în care se manifestă ispita după învăţătura Sfintei Scripturi. În felul acesta, căderea primului om în păcat este generată de abuzul de libertate. După această scăpare a strămoşului nostru, diavolul a profitat de slăbiciunea omenească, punând stăpânire pe noi prin patimi nepotolite. „Astfel, fiecare om are în acelaşi timp şi câte un înger păzitor şi cine ştie să asculte de el poate să ducă cu ajutorul harului dumnezeiesc luptă hotărâtă împotriva oricăror puteri diavoleşti“ (ibidem, p. 214, nota 1029). Pe ispititorul diavol, Origen îl numeşte „apepompeos“, adică „cel trimis din pustie“. El este acela care sădeşte în inimile oamenilor gândurile păcatului şi poftele răutăţii. Aşa se face că duhul cel rău care a sădit în inima lui Iuda trădarea atunci când s-a lepădat de Mântuitorul este apostrofat de Sfântul Apostol Pavel, care ne îndeamnă să ne ferim de uneltirile lui şi-l numeşte „stăpânitorul acestui veac“.
Luate contextual, gândurile răutăţii sunt expuse rând pe rând, subliniindu-se circumstanţele apariţiei lor: „Seminţele păcatului provin din fapte pe care le realizăm oarecum în mod firesc zi de zi. Dacă ne complacem în astfel de acţiuni mai mult decât trebuie şi dacă nu ne împotrivim primelor imbolduri de desfrâu, atunci puterile vrăjmaşe iau pildă de această primă nestăpânire, ne aţâţă şi ne împing mai departe şi caută mereu să înmulţească la nesfârşit păcatele“ (ibidem, p. 218).
Gândurile ce vin din inimă
Despre păcatul lăcomiei, Origen spune: „Mai întâi îţi doreşti nişte bani, apoi, pe măsură ce creşte păcatul, lăcomia se face tot mai puternică. În acelaşi timp, pe măsură ce creşte, patima orbeşte dreapta judecată; la îndemnul şi sub presiunea puterilor vrăjmaşe, nu te mai mulţumeşti să câştigi câţiva bani, ci ajungi să furi, să răpeşti prin violenţă, ba chiar să verşi sânge omenesc“. În viziunea dascălului alexandrin slăbiciunile firii sunt consecinţele căderii în păcat. „Ca să ne asigurăm cu mai multă certitudine că aceste patimi nesfârşite vin de la diavoli“ - spune Origen - „e destul să bagi de seamă că cei pe care-i copleşesc iubiri nesăbuite, mânii nestăpânite, sau tristeţi nemărginite nu suferă mai puţin decât cei al căror trup este chinuit de demoni. Căci s-au istorisit şi astfel de cazuri, când unii au ajuns să-şi piardă mintea în urma unei iubiri nenorocite, alţii în urma mâniei puternice, iar alţii în urma unei întristări sau bucurii prea mari. După părerea mea astfel de cazuri au loc din pricină că puterile vrăjmaşe, adică diavolii, făcându-şi loc în cugetele lor ocupate mai-nainte de nechibzuinţă, au pus acum cu totul stăpânire pe puterea lor de judecată mai ales fiindcă niciodată virtutea nu a fost la ei o forţă care să-i fi putut îndemna să reziste“ (ibidem, pp. 218-219).
Lupta cu patimile este asemănată cu o luptă dusă într-o arenă (imagine frecvent folosită în vremea sa), unde fiecare om este ispitit după măsura virtuţilor sale. Înfruntarea ispitei se face numai cu ajutorul lui Dumnezeu, care vine şi îl încurajează pe atlet în cursa lui duhovnicească şi implicit în lupta cu patimile. Patimile sufleteşti mai sunt numite şi „gândurile care vin din inimă“. Despre acestea a vorbit şi marele David în psalmii săi. Referitor la felul cum trebuie primite aceste gânduri, Înţeleptul Solomon spune în Eclesiastul său: „Dacă mânia stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău, căci firea domoală înlătură mari neajunsuri“ (Ecl. 10, 4). Origen aduce mai multe temeiuri biblice prin care îşi susţine pledoaria cu privire la gândurile răutăţii. La aceasta, el adaugă următoarele sfaturi, întemeiate tot pe citate din Sfânta Scriptură: „Bun lucru a făcut Solomon atunci când a dat acel sfat bun zicând: «Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice». La care Apostolul Pavel a adăugat: «Pentru aceasta se cuvine să ascultăm cu atât mai mult de cele auzite ca să nu călcăm pe alături»“ (ibidem).
Despătimirea sau „schimbarea la faţă“ a simţurilor
Pentru această temă este relevant subiectul Schimbării la Faţă, pe care Origen îl tratează în operele sale scrise spre bătrâneţe, cum ar fi: „Comentariul la Matei“, „Kata Celsus“, sau în „Omilii“. Astfel, muntele este prin excelenţă simbolul efortului ascetic, iar timpul de şase zile, în care cei trei Apostoli împreună cu Mântuitorul urcă aceste trepte, simbolizează lumea. Prin urmare, acest efort, acest urcuş susţinut deasupra lumii, reprezintă „desprinderea de lume“ (H. Crouzel, „Origen - personajul, exegetul, omul duhovnicesc, teologul“, Sibiu, 1999, p. 194). În viaţa creştină, totul devine o provocare, un urcuş prin care se caută comuniunea cu Dumnezeu. Pentru a ajunge la înălţimea cunoaşterii, omul trebuie să se despătimească prin pregătire ascetică, trebuie „să se schimbe la faţă“. Pornind de la acest subiect, Origen abordează problema celor cinci simţuri spirituale, prin care este exprimată starea omului duhovnicesc care a ajuns la înţelepciune. Este o temă dezbătută şi de Teofil de Antiohia, care se referă la „ochii sufletului“ şi la „urechile inimii“. Prin aceste simţuri, omul poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. În acest sens, teologul H. Crouzel spune: „Dacă simţurile cele mai importante sunt văzul şi auzul, şi mai rar pipăitul, simţurile cele mai afective, mirosul şi gustul, aduc în plus ideea desfătărilor cunoaşterii, legată, la rândul ei, de vinul care bucură sufletul. Obiectul lor îl constituie realităţile divine, tainele... simţurile spirituale oferă cu privire la realităţile supranaturale o cunoaştere care e tot mai mult, cel puţin ca tendinţă, de ordin nemijlocit, intuitiv, ţinând cont de faptul că un raport «faţă către faţă» desăvârşit este rezervat Evangheliei veşnice“ (ibidem, p. 196).