Dumnezeu, Prietenul tinereţilor mele

În Scriptura revelată a Vechiului Testament, relaţia dintre Dumnezeu şi Israel este văzută cel mai adesea ca iubire a unui tată pentru fiul lui. În Ieremia 2-3 însă, iubirea idolatră a lui Israel este asemănată cu cea a unei desfrânate dornică să se întoarcă la dragostea ei cea dintâi. În această situaţie critică pentru poporul ales, Dumnezeu se adresează ironic lui Israel: "Nu-i aşa, acum tu strigi către Mine: "Tatăl meu, Prietenul tinereţilor mele Tu (ai fost)!"" (Ieremia 3, 4).

În această evocare a lui Dumnezeu, Israel Îl numeşte abi "Tatăl meu", expresie care poate fi tradusă în două moduri: 1. Yahwe este Tatăl lui Israel sau 2. "Tată" este doar un atribut al lui Yahwe, care se referă la alte persoane decât Israel, dar în dependenţă de el, aşadar, posibil, la "fiii lui Israel". Cel de-al doilea înţeles, sugerat şi de traducerea Septuagintei, care nu foloseşte pronumele posesiv, ne conduce spre acceptarea unei relaţii maritale între cei doi. Dilema hermeneutică persistă în traducerea expresiei următoare. Înţeleasă ca apoziţie a lui abi, aluf neurai se traduce, în cel mai comun sens, prin "prietenul tinereţilor mele". Dacă aluf neurai este apoziţie, atunci abi trebuie înţeles în primul sens propus: Yahwe este Tatăl lui Israel şi protectorul tinereţilor lui Israel. Dacă nu ar fi apoziţie, asta ar însemna că cele două numiri ale lui Dumnezeu sunt independente, consecutive. Prin urmare, Yahwe este Tatăl copiilor lui Israel şi cândva prieten intim al tinerei Israel.

Israel - Fecioara lui Yahwe

Partea interesantă a textului este concentrată tocmai în traducerea acestei sintagme aluf neurai. Ludwig Koehler traduce aluf prin "familiar", "confident" sau "prieten din tinereţe". Însă în Proverbe 2, 17 aluf este înţeles ca "prieten intim", "iubit": "Ea lasă pe tovarăşul ei din tinereţe şi uită de legământul Dumnezeului ei". În ceea ce priveşte termenul neurai, acesta semnifică vârsta tinereţii, dar implică, indiscutabil, starea de feciorie. Aşa se explică de ce Septuaginta traduce: "tu Mă numeşti şi Tată, şi stăpânul fecioriei (arhegon partenias) mele", iar Vulgata: "Tatăl meu, stăpânul fecioriei (dux virginitatis) mele Tu eşti".

Ideea providenţei lui Yahwe asupra fecioarei Israel se regăseşte în multe texte ale Scripturii Vechiului Testament, dar Ieremia 31, 3-4 este cu totul aparte, prin faptul că vorbeşte despre o nouă rânduială, un nou legământ, între "parteneri": "Atunci mi S-a arătat Domnul din depărtare şi mi-a zis: "Cu iubire veşnică te-am iubit şi de aceea Mi-am întins spre tine bunăvoinţa. Din nou te voi pune în rânduială, fecioara lui Israel…"". Nu întâmplător Ieremia introduce în acest text ideea de distanţă. Pentru că fecioara lui Israel, prin neascultare şi încălcare a legământului, "a căzut şi nu se va mai scula, trântită stă la pământ şi nu este cine să o ridice!" (Amos 5, 2), ea s-a îndepărtat de Dumnezeu. Strigătul "Tatăl meu, Prietenul tinereţilor mele Tu (ai fost)!" nu este oare "venirea în sine" a lui Israel? Atunci Domnul i Se arătă "din depărtare", mărturisindu-Şi dragostea veşnică şi promiţându-i "fecioarei lui Israel" restabilirea stării fireşti. Dar nu starea de dinaintea păcatelor ei, ci o stare înnoită. Concordanţa dintre expunerile profetice şi pilda neotestamentară a Fiului risipitor este deja evidentă.

("Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul dintre argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui. Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat" (Luca 15, 17-24). )

Noul Israel - fecioara lui Hristos

Tertulian († 230) este unul dintre primii scriitori bisericeşti care au vorbit despre căsătoria mistică dintre fecioare şi Hristos, care au reliefat valoarea eshatologică a fecioriei, dimensiunea ei ecleziologică. Metodiu din Olimp († 311) dezvoltă aceste idei şi consideră fecioria o expresie a sfinţeniei Bisericii. Femeia care apare în cer îmbrăcată în soare (Apoc. 12, 1-6) este "Mama noastră", cea pe care profeţii au numit-o "Ierusalim", "Muntele Sion", "cort şi Templu al lui Dumnezeu" şi "Mireasă", spune Metodiu, adăugând: "Aceasta este Biserica; fiii ei, pe care i-a născut prin botez, vor alerga către ea din toate părţile pământului după înviere. Primind lumina cea neînserată, îmbrăcând ca pe o haină strălucirea Cuvântului, ea este cuprinsă cu o mare bucurie. Căci cu ce altă podoabă mai de preţ ar putea să se împodobească împărăteasa pentru a se prezenta Domnului ca Mireasă, dacă nu cu lumina?" (Metodiu din Olimp, Banchetul sau Despre castitate, în PSB 10, pp. 90-91.)

Comentând Psalmul 44, 11-12: "Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată. Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău", Sfântul Ioan Gură de Aur vede în acest text actul trimiterii de Dumnezeu a slugilor Sale "ca să logodească Fiul Său pe Biserica cea dintre neamuri" şi pe proorocul David săvârşitorul acestei logodne. (Ioan Hrisostom, Comentariu la Epistola II Corinteni)

Însuşi Pavel compară Biserica din Corint cu o fecioară care se înfăţişează Mirelui Hristos (II Corinteni 11, 2): "Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită". Atent la conţinuturile teologice ale filologiei pauline, Ioan Hrisostom afirmă în comentariul său la acest text: ""Că vă râvnesc pe voi cu râvna dumnezeiască". Nu zice: "Vă iubesc pe voi", ci spune tocmai ceea ce este cu mult mai înflăcărat: "vă râvnesc" (precum în Ierem. 13, 3: "Cu iubire veşnică te-am iubit" n.a.). Râvnitoare sunt sufletele cele mult înflăcărate ale celor îndrăgostiţi ş…ţ. Apoi arată şi pricina care l-a silit la aceasta: "Că te-am logodit unui bărbat, fecioară curată". Deci nu mie, ci Aceluia pe care-L râvnesc, Căruia v-am logodit. Că timpul de faţă este timp de logodnă, iar timpul când vor zice: "a sosit Mirele" este altul. O, ce lucruri noi şi minunate! În lume, fecioarele rămân astfel până la măritiş, iar după măritiş nu mai sunt fecioare. Dar aici nu este aşa, ci chiar dacă nu ar fi fecioare mai înainte de măritişul acesta, se fac după nuntă fecioare. Astfel întreaga Biserică este fecioară".

Starea de feciorie a Bisericii este un mare dar al Mirelui Hristos pentru noi, o vocaţie spre păstrarea neîntinată a ei şi o responsabilitate a interiorizării Ecclesiae Magna în viaţa noastră, Ecclesia domestica. Dacă vom transforma faptele noastre cotidiene în virtuţi, în ulei ale candelelor sufletelor noastre, atunci nu vom cere asta altora, precum fecioarele neînţelepte (Matei 25, 8), şi nici nu se va întâmpla ca Hristos să zică: "Nu ştiu de tine" (Matei 25, 12). "Iar El ne va recunoaşte şi vom intra cu Mirele în camera spirituală a miresei şi ne vom bucura de multe lucruri bune. […] Dar dacă aici camera miresei este atât de frumoasă, cum va fi cea a Mirelui?" (Sfântul Ioan Hrisostom)

Revenind la avertizarea dată de Dumnezeu lui Israel în Ieremia 3, 4, descoperirea ioaneică (Apocalipsa 2, 4-5) trebuie să ne determine, prin pocăinţă, să ne întoarcem la "Prietenul tinereţilor noastre", Hristos: "Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte".