Fotografierea răposaţilor, între necesitate şi exagerare

Etimologic, fotografia  înseamnă  „a picta cu lumină“. Ce frumos ar fi ca lumina neuitării, a recunoştinţei să ne zugrăvească în minte, în chip desăvârşit, figura celor dragi  trecuţi în veşnicie. În loc să ne rugăm pentru repausat, în loc să plângem, implorându-L pe Cerescul Părinte să-i aşeze sufletul în ceata drepţilor, noi tindem să transformăm slujba înmormântării într-un spectacol.

Nu demult, Moldova şi toată România s-au îmbrăcat iarăşi în doliu, căci am pierdut pe unul dintre marii călugări ai Ortodoxiei româneşti, părintele Justin Pârvu. Lacrimi, flori, rugăciuni stăruitoare; modalităţi prin care românii de pretutindeni, călugări sau călugăriţe, preoţi, credincioşi de aproape ori de departe au venit să-şi conducă duhovnicul, părintele, binefăcătorul către bolţile Veşniciei. Înscriindu-mă în rândul lor, într-una din serile priveghiului m-am alăturat celor ce-l jeleau, luându-şi rămas-bun. Cu ceilalţi fraţi slujitori prezenţi acolo, am săvârşit un Trisaghion la căpătâiul celui ce, nu cu mult timp în urmă, stătea în scaunul spovedaniei, aducând bucurii sfinte, mângâiere duhovnicească miilor de români ce-şi plecau genunchii sub epitrahilul înmuiat în mierea harului dumnezeiesc. Un amănunt observat m-a surprins în mod neplăcut. L-am remarcat chiar şi în ziua înmormântării: prima grijă a unora dintre pelerinii ajunşi în faţa sicriului, unde vremelnic a fost depus spre odihnă trupul părintelui Justin, nu era sărutarea Sfintei Evanghelii sau a Crucii, de care s-a sprijinit duhovnicul toată viaţa, ci să facă o fotografie. În ziua pogribaniei, când, după rânduială, trupul stareţului era purtat în jurul bisericii, am rămas uimit de mulţimea de mâini ridicate înspre Cer, nădăjduiesc că spre rugăciune, dar, văzând că aproape toate ţineau un telefon ori vreun aparat în vederea imortalizării sicriului, tind să cred că multora li se părea mai importantă o fotografie decât înălţarea unei rugi. S-ar putea să mă înşel; unii poate că se şi rugau în timp ce fotografiau. Eu, unul, aş prefera o rugăciune autentică decât una rostită printre gadgeturi. De aceea m-am întrebat şi îmi arăt aici aceeaşi nedumerire: de ce unii oameni ţin cu atâta îndârjire să aibă o fotografie cu un om drag aflat în sicriu? Oare părintele Justin, în toţi aceşti ani cât a spovedit, a binecuvântat, a dojenit, a apărat demnitatea neamului românesc, a plâns, s-a bucurat, a oftat, a povăţuit, oare, zic, nu se cădea să-l ţinem minte în astfel de ipostaze? De ce l-am dori pe părintele imortalizat în raclă, de vreme ce şederea în aceasta constituie doar o trecere? În genere, repet multora acelaşi lucru: pe bunici, părinţi, prieteni, apropiaţi care-şi termină călătoria din această viaţă se cade să-i păstrăm în mintea noastră aşa cum i-am cunoscut. Nu că ne-am teme de moarte, nu că am evita să vedem un coşciug, căci, vrând, nevrând, el va fi patul ce ne va duce şi pe noi către celălalt tărâm. Nu este vorba de aceasta, ci de dragostea, bucuria, ba chiar de efortul de a ne aminti acea persoană aşa cum a fost toată viaţa printre noi.

Însăşi etimologia noţiunii de fotografie ne va ajuta să înţelegem că a fotografia înseamnă cu mult mai mult decât a declanşa un blitz. Substantivul îşi are originea în două cuvinte provenite din limba greacă: „fotos“ adică „lumină“ şi „grafein“ însemnând „desen“, „scris“. Literalmente se poate traduce prin „a picta cu lumină“. Ce frumos ar fi ca lumina neuitării, a recunoştinţei să ne zugrăvească în minte, în chip desăvârşit, figura celor dragi.

Vasăzică fotografiile reprezintă o modalitate de a păstra pentru istorie imagini, frumuseţi, drame, clipe emoţionate din viaţa unui om. Dar de aici până la obsesia de a imortaliza în fotografii sau în înregistrări video pe cei ce vremelnic stau în sicriu se creează o potecă periculoasă. Citeam nu demult că unele firme de servicii funerare, mai nou, şi-au trecut în oferte transmiterea on-line a slujbelor de înmormântare. O exagerare arătând acelaşi reprobabil fapt: în loc să ne rugăm pentru repausat, în loc să plângem, implorându-L pe Cerescul Părinte să-i aşeze sufletul în ceata drepţilor, noi tindem să transformăm slujba înmormântării într-un spectacol, care, mai recent, poate fi urmărit şi on-line.

Având în vedere toate acestea, să facem apel la echilibru, la decenţă. Există situaţii când, într-adevăr, o fotografie sau o imagine video devin o mângâiere pentru o rudă sau un prieten aflat pe meleaguri îndepărtate, care n-a reuşit să ajungă la o înmormântare survenită în urma unui deces neaşteptat. De aceea, proverbul românesc ne va ajuta să ieşim din încurcătură. Ca să nu exagerăm, dar nici să ne arătăm habotnici, să ne amintim că „tot ce-i mult strică“.