În ziua praznicului Intrării în biserică a Maicii Domnului, joi, 21 noiembrie, credincioșii Bisericii „Sfântul Nicolae”‑Ghica, paraclis universitar din București, au trăit un moment de mare bucurie
„Iisus înalță demnitatea persoanei care trece prin suferință și ajunge la pocăință”
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit în Duminica a 6-a după Rusalii, a Vindecării slăbănogului din Capernaum, un cuvânt de învăţătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Reşedinţa Patriarhală. Preafericirea Sa a explicat semnificațiile duhovnicești ale pasajului evanghelic de la Matei 9, 1-8, arătând că, în esență, credința celor milostivi îl ajută pe cel bolnav.
Patriarhul României a evidențiat, mai întâi, principalele trei învățături cuprinse în textul Evangheliei duminicale: „În primul rând, boala trupului îl cheamă tainic pe om și la vindecarea de păcate a sufletului. În al doilea rând, Mântuitorul Iisus Hristos iartă mai întâi păcatele celui bolnav și apoi îi vindecă și trupul. A treia învățătură constă în faptul că oamenii credincioși, care îl duc pe cel paralizat la Iisus pentru a-l vindeca, reprezintă de-a lungul istoriei pe toți preoții rugători, pe credincioșii milostivi și pe medicii înțelepți, care lucrează pentru vindecarea bolnavilor”.
Părintele Patriarh a spus, în continuare, că Mântuitorul cunoștea chiar și gândurile celor care se mirau de faptul că El a oferit slăbănogului, celui paralizat, iertarea păcatelor: „În credința iudaică, numai Dumnezeu poate ierta păcatele cuiva. Mântuitorul cunoaște sufletele tuturor oamenilor, viața și gândurile lor, inclusiv pe ale celor care cleveteau. În mod surprinzător, Acesta îi întreabă pe iudei de ce cugetă rele în inimile lor. În înțelesul Vechiului Testament, inima nu este numai un simplu organ, ci este centrul spiritual al persoanei, unirea dintre cuget și simțire. Mântuitorul ne arată că înainte de a dărui vindecare trupului era necesară iertarea păcatelor sufletului. Domnul iartă păcatele celui bolnav, în mod surprinzător, văzând credința celor care l-au adus la El”.
Preafericirea Sa a explicat și motivul pentru care Mântuitorul i se adresează slăbănogului prin cuvintele „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2): „Iisus a citit și în sufletul paraliticului o credință puternică, fiindcă, în general, când Iisus numește o persoană umană fiu sau fiică înseamnă că a descoperit în sufletul persoanei respective o credință vie. Nu numai cei care l-au adus pe bolnav la Iisus au avut credință, ci și cel care a fost adus. Observăm că Mântuitorul dezleagă mai întâi sufletul de păcate și după aceea vindecă trupul. Foarte adesea, bolile trupului reflectă boli ale sufletului, legături nedezlegate, ascunse. Biserica a înțeles această Evanghelie și de aceea îi cheamă pe oamenii bolnavi mai întâi să se spovedească, să își mărturisească păcatele pentru a primi iertarea lor, iar apoi săvârșește slujba Sfântului Maslu. Sufletul și trupul formează o unitate. Domnul arată iubirea sa părintească față de cel care s-a pocăit prin suferință. Multa lui suferință l-a adus la multă pocăință, iar pocăința a trezit în el multă credință. Pe lângă iertarea păcatelor, celui care se pocăiește, Dumnezeu îi acordă demnitatea de fiu duhovnicesc, după har. Iisus este Duhovnic al sufletului și Doctor desăvârșit al trupului”.
Întâistătătorul Bisericii noastre a remarcat și faptul că Mântuitorul nu descoperă păcatele săvârșite de cel bolnav, ci le iartă și păstrează secretul acestora pentru a nu-i diminua slăbănogului demnitatea în fața comunității: „Iisus, când întâlnește un om umilit de suferință îndelungă, de imobilitate, de boală și de însingurare, nu îi accentuează umilirea, ci apără, salvează și înalță demnitatea persoanei care trece prin suferință și ajunge la pocăință. Biserica a învățat de la Mântuitorul să păstreze secretul spovedaniei pentru a-i menține respectivei persoane demnitatea în fața comunității”.
Patriarhul României și-a concluzionat cuvântul de învățătură amintind că prietenii care l-au adus pe paralitic la Iisus îi reprezintă pe toți cei din Biserica lui Hristos care sunt milostivi și se îngrijesc de vindecarea și mântuirea celor trecuți prin suferință, necazuri și încercări: „Biserica are rugăciuni multe și diferite pentru vindecarea de boli. Prin Sfânta Taină a Spovedaniei și Împărtășaniei se dăruiește iertarea păcatelor, iar prin Taina Sfântului Maslu se dăruiește vindecarea de boli. Cei care îi ajută pe bolnavi să vină la Hristos sunt preoții rugători, mai ales cei din spitale, dar și cei de parohie și de mănăstire, sunt credincioșii milostivi care se roagă pentru cei bolnavi, în familie sau în comunitate, și medicii creștini, competenți și milostivi, care stau aproape de cei bolnavi, se roagă și se străduiesc să îi trateze, pentru ca ei să primească vindecarea de la Dumnezeu. În această zi, ne gândim la toți cei care îi îngrijesc cu multă dăruire de sine și responsabilitate pe bolnavi. De la Mântuitorul Hristos și de la cei patru credincioși milostivi din Capernaum a învățat Biserica să înființeze primele bolnițe, farmacii și spitale, născându-se astfel lucrarea caritabilă a acesteia. Chiar și în statele europene contemporane secularizate, filantropia medicală este de origine creștină. Astăzi, îi felicităm pe toți cei care se îngrijesc de cei bolnavi și arată că fiecare credincios care îi ajută pe cei suferinzi să se vindece, prin rugăciune și prin tratament, devine mâna iubirii milostive a lui Hristos. Când Duhul Său locuiește în omul milostiv, mâinile lui devin mâinile lui Hristos, care ajută și vindecă. Astfel, se înțelege mai bine faptul că Biserica este trupul tainic al lui Hristos, care, prin mâinile credincioșilor milostivi, îi ajută pe cei bolnavi, săraci și necăjiți”.