Început de an la şcoala mântuirii

Făgăduinţa Mântuitorului, făcută Apostolilor: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20) a fost împlinită liturgic de către Biserică, prin modul în care a întocmit anul bisericesc, cu sărbătorile comemorative prezente în cele patru subdiviziuni temporale ale sale: ziua, săptămâna, luna şi anul. Succederea sărbătorilor bisericeşti într-o anumită ordine anuală oferă posibilitatea comemorării momentelor marcante ale mântuirii, înscrise în marele timp hristic.

Ordinea des­fă­şu­ră­rii evenimentelor de-a lungul anului bi­sericesc începe la 1 septembrie, fiind asimilată de Biserică pe filiera tradiţiei mo­zaice, conform căreia la aceas­tă dată a avut loc o serie de e­venimente biblice, între ca­re a­min­tim: crearea lumii, re­tra­­ge­rea apelor Potopului, adu­ce­rea Ta­blelor Legii de către Moise şi in­trarea evreilor în Ca­naan. Pe de altă parte, moti­va­ţia alegerii acestei date, ca început al anului bisericesc, es­te dată în le­gă­tu­ră cu momentul începerii ac­ti­­vităţii publice a Mântui­to­ru­lui, atunci când în sinagoga din Na­zaret a citit cuvintele proro­cu­lui Isaia, anun­ţând „anul mi­lei Domnului“ (Lu­ca 4, 18-19). Cei 318 Sfinţi Pă­rinţi de la Si­no­dul I Ecumenic ofi­ciali­zează şi generalizează a­ceas­tă hotă­râ­­re, în conformitate cu prescripţiile calendarului iudaic, con­form căruia, după în­toar­­ce­rea din pustiul Ca­ran­ta­niei, Mân­tuitorul a intrat în sinago­ga din Nazaret în luna a VII-a, nu­mită Tişri (Septembrie).

Cu Naşterea Maicii Domnului începe timpul mântuirii

Fiecare început de an bise­ri­cesc ne deschide istoria mân­tu­­irii care este conţinută în cele trei perioade liturgice, Trio­dul, Pen­ticostarul şi Octoihul, şi ca­re, pentru creştini, reprezintă po­sibilitatea simţirii du­hov­ni­ceşti a prezenţei reale a eveni­men­­telor biblice, prin harul Du­hu­lui Sfânt, în fiecare zi a vieţii lor. Înşiruirea ciclului de să­r­bă­tori hristice de-a lungul unui an nu face altceva decât să re­ac­­tualizeze liturgic activitatea Sa mesianică, făcând, astfel, po­si­bilă experierea vieţii în Hris­tos, în timpul istoric actual, de că­tre fiecare persoană umană, ca fiind la fel de reală înlăuntrul trupului ecleziastic, aşa cum a fost în timpul biblic. De a­se­me­nea, durata unui an bise­ri­cesc, de la 1 septembrie până la 31 august, sintetizează întrea­ga lucrare soteriologică, de la crea­rea lumii şi până la Esha­ton. Ortodoxia identifică aceste tră­iri prin sărbătorile mariale, prăz­nuite la începutul şi sfâr­şi­tul anului.

Astfel, sărbătoarea închina­tă naşterii Maicii Domnului fa­ce începutul anului bisericesc, ca­re este şi începutul timpului mân­tuirii, deoarece „cea plină de dar“ a fost aleasă să poarte, în pântecele fecioresc, pe Răs­cum­părătorul şi Sfinţitorul tim­pului. Pe de altă parte, săr­bă­toarea închinată Adormirii Mai­cii Domnului încheie timpul liturgic anual, adunând, în si­ne, semnificaţiile liturgico-teo­lo­­gice sub imboldul materni­tă­ţii, care ocroteşte şi naşte. În ac­cep­­ţiunea teologică, moartea sem­nifică încetarea vieţii pă­mân­teşti şi naşterea în Împă­ră­ţia lui Dumnezeu. Tot astfel, aceas­tă sărbătoare ne duce cu gân­dul la încheierea anului bi­se­ricesc, care este şi o pregătire pen­tru începerea noului an, în­no­it şi binecuvântat, ca o nouă treap­tă ascendentă a unui timp ce epectatic se reîn­no­ieş­te, primind înăuntrul său pute­rea germinativă a maternităţii Mariei.

Aşezarea sărbătorii închina­te Înălţării Sfintei Cruci în pri­ma lună a anului bisericesc ne in­dică faptul că efortul nostru spi­ritual, în anul care a început, tre­buie să conţină implicit roa­de­le crucii şi că sensul înain­tă­rii spre îndumnezeire este asumarea crucii personale.

Ţelul: instruirea şi desăvârşirea

Luna septembrie nu repre­zin­tă doar începutul anului bi­se­­ricesc sau al Indictionului, ci, cu excepţia câtorva state euro­pe­ne, reprezintă începutul anului şcolar. Acest fapt nu este în­tâm­plător, ci demonstrează, cel pu­ţin în spaţiul românesc, uni­ta­­tea şi complementaritatea exis­tente între cele două insti­tu­ţii, Biserica şi Şcoala. Această com­plementaritate reiese din fap­tul că amândouă au ca obiec­­tiv formarea omului, Şcoa­la ocupându-se de instruirea, iar Biserica de mântuirea lui. Punc­tul comun între cele două in­stituţii reiese din faptul că Pe­dagogul prin excelenţă este Lo­gosul divin, iar câştigarea vie­ţii veşnice se realizează prin cu­noaşterea Adevăratului Dum­­nezeu (cf. Ioan 17, 3). Aşa­dar, iz­vorul cunoaşterii este Dum­nezeu Cuvântul. Chiar Hristos es­te Cel care încredinţează Apos­tolilor misiunea de a învăţa pe oameni.

Omul reprezintă temeiul fun­damental al simbiozei dintre cele două instituţii care consimt în efortul de a-l instrui şi de­săvârşi, transmiţându-i o cu­noaş­tere autentică ce îşi are ade­­văratul izvor în revelaţie şi îşi găseşte împlinirea în Dum­nezeu Cuvântul întrupat. Nu­mai înţelegerea lui Hristos ca axă a cunoaşterii, în jurul Că­ru­ia gravitează orice cu­noaş­te­re, poa­te genera tânărului o con­ş­ti­in­ţă echilibrată şi puterea în­ţe­le­gerii drepte şi corecte a lumii şi existenţei. Fără Dumnezeu, ori­ce act cognitiv rămâne in­com­­plet, fără sens şi forţă mo­ra­lă, o formă seacă incapabilă de a atinge o finalitate cu ade­vă­rat înălţătoare. Educaţia spi­ritului uman îşi găseşte e­chi­librul doar prin raportare la Hris­tos, de­oa­re­ce doar El are pu­terea conver­ti­rii spiritului u­man la adevă­ra­te­le valori spiri­tu­ale.

Autonomizarea şcolii în raport cu Biserica poate instrui tâ­nărul spre o cunoaştere a lumii exterioare, însă îl lasă ne­pu­tincios în faţa patimilor şi instinctelor, a forţelor iraţionale cu care se confruntă lumea sa in­terioară. De aceea spunem că îm­plinirea formării spirituale a poporului român este rezulta­tul complementarităţii celor do­uă instituţii de-a lungul istoriei, iar cooperarea dintre ele s-a fundamentat pe înţelegerea co­mună a omului, ca fiinţă crea­tă de Dumnezeu. Cele două in­sti­­tuţii au conlucrat dintotdea­u­na în ceea ce priveşte forma­rea omului, ca membru al socie­tă­ţii capabil să discearnă între bi­ne şi rău, păcat şi virtute, să se integreze în macrocosmos, gân­dind, în acelaşi timp, la ne­mu­­rire. Cooperarea dintre cele do­uă instituţii, precum şi naş­te­rea culturii din ritmul divin al cultului este răspunsul pentru care Biserica şi Şcoala încep ac­tivitatea în aceeaşi perioadă a anului, iar în satele ro­mâ­neşti îşi au edificiile întotdea­u­na unul lângă celălalt, pentru că amândouă sunt sedii ale spi­ri­tului şi ale credinţei. Şi de la am­von, ca şi de la catedră, lu­mi­­na cunoştinţei inundă min­ţi­le şi inimile ascultătorilor.

Confirmarea unităţii spirituale dintre Şcoală şi Biserică

Binecuvântarea începutului de an şcolar de către Bi­se­ri­că es­te confirmarea unităţii spi­ri­tu­­ale dintre cele două in­sti­­tuţii ca­re cultivă în sufle­te­le auditoriului, ca şi Se­mă­nă­to­rul din pa­ra­bo­lă, Cuvântul lui Dum­nezeu, ca­re germi­nea­ză năs­când Îm­pă­ră­ţia lui Dum­nezeu în­lăuntrul o­mului. Pe lângă a­ceas­ta, pro­iec­tele de­rulate de Bi­serică pe plan na­ţional („A­le­ge Şcoala!“ şi „Hristos îm­păr­tă­­şit copiilor“) au scopul întă­ri­rii le­găturii ti­ne­ri­lor cu parohia şi al inte­gră­rii lor în comu­ni­tatea e­cle­ziastică, ce are ca fundament iubirea aproa­pe­lui şi solidaritatea.

Depăşirea contextului secu­la­­rizant al societăţii actuale poa­­te fi realizată doar prin con­­lu­crarea asiduă dintre cele do­uă instituţii, în ceea ce priveşte pre­ocuparea comună majoră de e­­ducare a tânărului, având în ve­­dere faptul că viitorul socie­tă­­ţii este legat in­tim de calita­tea actului didactic.

Fiecare an şcolar este o treap­­tă ce înalţă tânărul spre ma­turizare şi integritate inte­lec­­tuală şi morală. Aşa cum fie­­ca­re an bisericesc reînno­ieş­­te în fiinţa creştinului me­sa­jul e­van­ghelic al vieţii în Hris­tos, tot aşa, fiecare an şco­­lar în­sea­m­nă un nou pas spre lumi­na în­ţe­le­ge­rii lumii, po­tenţând ca­pitalul in­telec­tu­al şi afectiv al fiecărui tâ­năr în parte, în perspectiva în­ţe­le­ge­rii şi respectului faţă de a­de­văratele valori fundamen­ta­­le ale umanităţii.