Istoria unei mănăstiri în imagini şi cuvinte

Citiți și: Reactivarea Mănăstirii Mihai Vodă din București

Sectorul exarhat al Arhiepiscopiei Bucureştilor a editat recent pliantul intitulat „Reactivarea Mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti”. Tipăritura respectă toate cutumele unui astfel de document şi prezintă informaţii cu privire la istoricul mănăstirii de la întemeiere până în prezent, argumentele pentru reactivare, noua obşte monahală, localizarea şi datele de contact.

În partea de interior a pliantului, pe prima coloană aflăm un scurt istoric al Mănăstirii Mihai Vodă, care „datează de la începutul veacului al XV‑lea, din vremea lui Mircea cel Bătrân. Găsită în ruină, mănăstirea a fost refăcută între anii 1558 şi 1559 de jupâneasa Caplea din Stăneşti, mătuşa boierilor Buzeşti, care a închinat‑o Mănăstirii Simonos Petras din Sfântul Munte Athos. În timpul domniei lui Petru Cercel (1583‑1585), sfântul locaş a suferit grele pătimiri: călugării au fost izgoniţi, iar jupâneasa Caplea, îngropată în biserică, a fost dezgropată şi reînhumată în Mănăstirea Bolintin. Între anii 1589 şi 1591, în urma unei minuni săvârşite de Sfântul Ierarh Nicolae, care l‑a izbăvit de la moarte pe domnitorul Mihai Viteazul, pe atunci mare ban al Craiovei, acesta zideşte pe locul ruinelor vechii mănăstiri cea mai însemnată ctitorie a sa, care în timp îi va purta numele.

Tipăritura este frumos ilustrată cu Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ierarh Nicolae în faţa căreia s‑a rugat domnitorul Mihai Viteazul şi a fost izbăvit de la moarte, reprodusă din Colecţia de artă a Patriarhiei Române: „Evlavia domnitorului faţă de Sfântul Ierarh Nicolae a rămas neclintită întreaga viaţă. Pentru eforturile sale de apărare a creştinătăţii, Arhiepiscopul de Bari i‑a dăruit mâna dreaptă a Sfântului Nicolae, astăzi păstrată la Biserica «Sfântul Gheorghe»‑Nou din Bucureşti, pe care Mihai Viteazul a aşezat‑o într‑o raclă de aur anume lucrată. La 21 august 1599, Mihai Viteazul a închinat ctitoria sa bucureşteană Mănăstirii Simonos Petras, reluând închinarea jupânesei Caplea. A înzestrat‑o cu moşii şi sate, a ridicat împrejurul ei o incintă cu chilii pentru monahi şi casă domnească pentru găzduirea ctitorilor şi a împodobit biserica cu odoare de mare preţ. Unul dintre acestea este Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Îndrumătoarea, care a fost primită în dar de la monahii aghioriţi, ca recunoştinţă faţă de donaţiile primite din partea domnitorului. Icoana a fost pictată la jumătatea secolului al XVI‑lea, fiind restaurată în anul 1666, conform inscripţiei de pe icoană, de monahul Ioan de la Rusicon”.

Supravieţuirea mănăstirii prin vicisitudinile vremurilor

Partea centrală a interiorului pliantului reproduce o splendidă imagine de ansamblu a mănăstirii cu incinta ca o cetate, aşa cum arăta la începutul secolului trecut. „De‑a lungul veacului al XVII‑lea, mănăstirea a beneficiat de danii însemnate din partea mai multor voievozi - între care Alexandru Vodă Iliaş, Alexandru Coconul şi Antonie Vodă din Popeşti - care i‑au asigurat dăinuirea şi înflorirea. După incendiul din 1761, în anul 1775 s‑a înălţat în incintă o nouă casă domnească, ce a servit drept reşedinţă vremelnică domnitorilor Constantin Mavrocordat, Alexandru Constantin Moruzzi, Alexandru Ipsilanti şi Grigore al IV‑lea Ghica. După Unirea Principatelor Române, în 1864, rânduiala monahală a fost întreruptă brusc prin secularizarea averilor mănăstireşti, sfântul locaş devenind sediul Arhivelor Statului. Ample restaurări s‑au făcut în anul 1900 sub Dimitrie Onciul şi în 1928‑1935 sub arhitectul Emil I. Costescu, pictura fiind refăcută de Costin Petrescu”.

În puternic contrast cu imaginea incintei este fotografia alb‑negru din timpul celei mai mari translatări a unui edificiu prin metoda Iordăchescu, peste 280 de metri: „În anul 1984, mănăstirea a fost propusă spre demolare. În urma memoriilor semnate de importanţi intelectuali ai vremii s‑a aprobat translatarea bisericii şi a clopotniţei, incinta fiind însă demolată. Operaţiunea, de o complexitate inginerească remarcabilă, a fost coordonată de inginerul Eugeniu Iordăchescu. După căderea regimului comunist, în anul 1994, biserica a fost redeschisă cultului ca biserică de mir şi s‑au realizat ample lucrări de restaurare”.

Argumente pentru reactivarea mănăstirii

Coloana din partea dreaptă a pliantului, ilustrată cu chipul domnitorului‑ctitor, prezintă argumentele care justifică revenirea bisericii la modul de organizare pe care acesta i l‑a rânduit dintru începuturi: „La împlinirea a 425 de ani de la trecerea la Domnul a domnitorului Mihai Vitezul (1601‑2026), Arhiepiscopia Bucureştilor a hotărât să redea Mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti statutul pe care ctitorul i l‑a statornicit: acela de aşezământ monahal închinat vieţii de rugăciune şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu şi Sfântului Ierarh Nicolae pentru izbăvirea sa de la moarte”.

Anul 2026 este aşadar unul jubiliar cu dublă însemnătate, împlinindu‑se 435 de ani de la fondarea mănăstirii şi 425 de ani de la asasinarea ctitorului ei: „Aceste ceasuri aniversare rânduiesc firesc momentul reactivării, întrucât adevărata cinstire adusă domnitorului român se împlineşte prin redarea ctitoriei sale vieţii monahale pentru care a fost zidită. Reactivarea împlineşte, înainte de toate, voinţa nestrămutată a ctitorului. Domnitorul a ridicat acest aşezământ şi l‑a rânduit să fie locaş de vieţuire monahală. Restabilirea statutului de mănăstire este, aşadar, un act de fidelitate faţă de însăşi voinţa ctitoricească”.

De asemenea, reactivarea mănăstirii reprezintă „un act de dreptate şi de reparaţie istorică faţă de cele două lovituri care au întrerupt viaţa monahală în această veche vatră duhovnicească: secularizarea din 1864, care a transformat mănăstirea în sediu al Arhivelor Statului, şi demolările regimului comunist din 1984, care au distrus incinta şi au mutilat ansamblul. Reactivarea reînnoadă, în plan simbolic, vechea legătură duhovnicească dintre ctitoria bucureşteană şi Mănăstirea Simonos Petras din Sfântul Munte Athos, în a cărei conştiinţă domnitorul Mihai este cinstit până astăzi drept om sfânt şi ctitor pomenit la fiecare priveghere şi parastas”.

Un alt aspect informativ al pliantului îl constituie faptul că anunţă construirea unui „nou ansamblu monahal ce va cuprinde chilii pentru obşte şi spaţii de primire a pelerinilor, care va prelua spiritul, stilul şi elemente arhitectonice ale vechii incinte demolate spre a reaşeza sfântul locaş în cadrul cuvenit unui aşezământ de viaţă călugărească din inima Bucureştilor”.

Cititorii acestui pliant pot cunoaşte, de asemenea, câteva repere biografice ale ieroschimonahului Iosif Cismaş, slujitorul şi duhovnicul mănăstirii, ale maicii stareţe Cipriana Tănase şi ale monahiei vieţuitoare Agripina Pârghie: „Obştea care va reactiva viaţa monahală la Mănăstirea Mihai Vodă este formată din vieţuitori cu experienţă duhovnicească şi legături statornice cu rânduielile athonite moştenite de sfântul locaş”.

Pe versoul pliantului închis se regăsesc adresa mănăstirii şi datele de contact. Pelerinii pot afla atât unde este localizat aşezământul, cât şi mijloacele de acces cu transportul în comun. Toţi cei care doresc să sprijine financiar acest nou început al unei mănăstiri istorice readuse la viaţă au la dispoziţie trei conturi.

Cuvintele arhidiaconului Paul de Alep, notate în 1656 în timpul periplului său prin Ţările Române, sintetizează lapidar o întreagă istorie de mai bine de patru secole a bisericii Mănăstirii Mihai Vodă: „Splendidă, măreaţă, cu cele trei cupole ale sale”.