„Recunoştinţa este firescul demnităţii omului”

În Duminica a 29-a după Rusalii, a Vindecării celor zece leproşi, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a rostit un cuvânt de învățătură la finalul Sfintei Liturghii săvârșite în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reședinței Patriarhale. În cuvântul său, ­Întâistătătorul Bisericii noastre a tâlcuit înțelesurile duhovni­cești ale textului evanghelic duminical, evidențiind faptul că ,,recunoștința este firescul demnității omului”.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat motivele pentru care Mântuitorul nu i-a vindecat îndată pe cei zece bolnavi de lepră, ci i-a îndrumat să se arate preoților, în deplină concordanță cu rânduielile Legii Vechi.
„Evanghelia ne arată că Domnul Iisus Hristos s-a întâlnit într-un sat cu zece leproşi, excluşi din comunitate, care stăteau departe de oamenii sănătoşi şi nu se atingeau de ei, deoarece boala lor era una grea şi se putea transmite uşor. Oamenii leproşi, în Vechiul Testament, aveau un regim special de izolare faţă de oamenii sănătoşi, pentru că boala aceasta incurabilă provoca descompunerea lor treptată, prin căderea unor părţi din corpul lor, deşi erau încă vii. Fiind izolaţi, leproşii sufereau foarte mult de singurătate şi de umilire, având obligaţia de a spune «necurat, necurat», după cum ne spune cartea Leviticului 13, 45, pentru ca oamenii sănătoşi să nu se apropie de ei. Dacă totuşi unii se vindecau printr-o minune, datorită milostivirii lui Dumnezeu şi a credinţei puternice, atunci cei vindecaţi aveau obligaţia de a merge la preoţi şi a se arăta lor. De ce? Pentru că preoţii aveau cunoştinţe precise privind semnele manifestării bolii şi puteau stabili dacă boala este lepră cu adevărat sau o altă afecţiune, dar şi dacă vindecarea de lepră era una certă. Aşadar, lepra, ca boală profund degradantă pentru fiinţa umană, aducea, pe lângă suferinţa fizică, şi una sufletească, produsă de teama unei morţi lente şi de tristeţea izolării sau excluderii din comunitate a celor care erau bolnavi de lepră”, a explicat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Preafericirea Sa a evidențiat că prin această rânduială a trimiterii leproșilor vindecați la preoți, Domnul Iisus Hristos a arătat smerenia Sa și respectul pentru Legea lui Moise, dar și pentru libertatea oamenilor, oferindu-le prilejul să-și manifeste recunoștința și să se reintegreze în comunitate, arătând că adevărata vindecare implică atât trupul, cât și sufletul.

„Când Domnul Iisus îi întâlneşte pe cei zece oameni bolnavi de lepră, care mai mult aşteptau să moară decât să fie reintegraţi în societate, El înţelege suferinţa, izolarea şi umilirea lor. Se milostiveşte de ei şi îi trimite să se arate preoţilor. Îndată, cei zece leproşi s-au umplut de speranţă că se vor vindeca şi vor fi din nou printre oamenii sănătoşi. Într-adevăr, pe când mergeau ei pe cale, deodată s-au vindecat. În Evanghelia de astăzi este semnificativ faptul că Iisus nu le spune: «Vindecaţi-vă!» sau «Fiţi vindecaţi!», nici nu îi întreabă: «Aveţi credinţă?» El nu le cere să mărturisească în public credinţa lor, nici nu le spune: «Fiţi curaţi de lepră!», cum a zis altădată unui alt lepros, după cum arată Evanghelia după Luca (5, 12-14). Atunci l-a vindecat doar prin cuvânt. Şi îi trimite să împlinească o poruncă a Legii Vechi, obligatorie pentru toţi cei ce erau bolnavi de lepră: îi trimite să se arate preoţilor. De ce a procedat Iisus în acest mod? De ce nu i-a vindecat imediat, zicând: «Fiţi curaţi de lepră» sau «Vindecaţi-vă de lepră»? Domnul Iisus Hristos a arătat, în acest mod, atât smerenia Sa, împlinind Legea lui Moise, cât şi respectul Său pentru libertatea oamenilor de a fi sau de a nu fi recunoscători faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor care îi ajută în situaţii dificile”.

Patriarhul României a explicat apoi semni­ficația cuvintelor rostite de Mântuitorul Hristos ca răspuns la recunoștința arătată doar de unul dintre cei vindecați, care era samarinean și nu iudeu.

„Numai unul din cei zece leproşi vindecaţi, spune Evanghelia, s-a întors şi slăvea cu glas mare pe Dumnezeu. Iar acesta nu era de neam evreu, ci samarinean, adică un străin adus din Asiria, considerat de evrei ca fiind de neam inferior. Apropiindu-se de Iisus, samarineanul vindecat de lepră a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit. Imediat după ce a fost vindecat, el a înţeles că vindecarea lui este darul milostivirii lui Dumnezeu, Care a lucrat prin Omul Iisus. Indirect, acest lepros vindecat şi recunoscător a mărturisit că Iisus Hristos este Dătătorul vieţii şi Doctorul sufletelor şi al trupurilor oamenilor. Văzând Iisus acest gest de recunoştinţă al unui lepros vindecat, care slăveşte cu glas mare pe Dumnezeu şi Îi mulţumeşte Lui personal cu multă smerenie şi recunoştinţă, a întrebat: «Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?» Iar samarineanului vindecat, care se afla lângă picioarele Sale, Iisus i-a zis: «Ridică-te şi du-te, credinţa ta te-a mântuit». Prin întrebarea Sa retorică: «Dar cei nouă unde sunt?», Hristos Domnul pune în contrast recunoştinţa samarineanului cu nerecunoştinţa celor nouă evrei. Deci întrebarea lui Iisus are înţeles de reproş sau dojană pentru atitudinea celor nouă, care nu au venit să mulţumească. Recunoştinţa, ne arată Evanghelia, este o stare de smerenie şi de sănătate a sufletului”, a spus Preafericirea Sa.

Întâistătătorul Bisericii noastre a expus în continuare câteva explicații pe marginea ideii de recunoștință, arătând că ea nu trebuie să lipsească din viața omului: `Evanghelia de astăzi ne arată că omul are cu adevărat suflet sănătos dacă este recunoscător lui Dumnezeu şi oamenilor pentru darurile sau binefacerile pe care le primeşte. Omul credincios, drept şi demn mulţumeşte permanent lui Dumnezeu pentru că trăieşte în creaţia lui Dumnezeu şi o foloseşte, adică aerul, apa, pământul, căldura soarelui şi toate realităţile create de Dumnezeu pentru a susţine viaţa umană. Iar oamenilor care îl ajută, omul drept şi demn le mulţumeşte, pentru că recunoştinţa este starea de sănătate a sufletului şi lumina vieţii în comuniune şi în comunitate. De aceea, în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în mănăstiri chiar în fiecare zi a săptămânii, Biserica aduce mulţumire sau recunoştinţă lui Dumnezeu prin slujba Sfintei Euharistii sau a Sfintei Liturghii euharistice”.

La final, Patriarhul României a subliniat că samarineanul vindecat de lepra trupului ne oferă un model de urmat, arătând că smerenia și recunoștința față de Dumnezeu și față de semeni sunt virtuți pe care trebuie să le cultivăm în această viață.

„Învăţăm de la acest samarinean recunoscător că fiecare om care cultivă în smerenie simţul recunoştinţei poate deveni un bun învăţă­tor pentru semenii lui, când aceştia au pierdut simţul recunoştinţei, indiferent de vârstă, stare socială sau etnie. Prin urmare, din punct de vedere duhovnicesc, este superior nouă cel ce este mai smerit decât noi, mai drept şi mai demn decât noi, cel ce mulţumeşte lui Dumnezeu şi oamenilor mai mult decât noi. Omul mulţumitor, recunoscător, este omul euharistic, omul care arată recunoştinţă, deoarece recunoştinţa este iubire smerită care răspunde la iubire milostivă sau dăruitoare”, a concluzionat Preafericirea Sa.