„Sfântul Andrei Criteanul este dascăl al pocăinței și al smereniei”

Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, a săvârșit astăzi, 25 februarie, slujba Pavecerniței Mari la Catedrala Patriarhală din București, împreună cu un sobor de preoți și diaconi. În cadrul rânduielii, ierarhul a citit a treia parte a Canonului de pocăință al Sfântului Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei.

La finalul slujbei, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul a rostit un cuvânt de învățătură, în care a evidențiat profunzimea teologică și frumusețea duhovnicească a Canonului de pocăință alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul.

„Dacă ascultăm cu atenție cuvintele Sfântului Andrei Criteanul, nu am avea nevoie de alte tâlcuiri în plus, pentru că ele vorbesc printr‑o bogăție neasemuită și printr‑o frumusețe rar întâlnită. Dacă autorul acestui Canon a fost cunoscut drept un mare tâlcuitor al cuvintelor Scripturii, un mare autor de omilii și îndeosebi ca imnograf, dintre toate a rămas în amintirea Bisericii, în perioada asta atât de importantă a acestui urcuș duhovnicesc de la începutul Postului Mare, prin acest Canon de pocăință. Dacă ascultăm cu atenție, el se așează înaintea tuturor celorlalți păcătoși pe care istoria îi cunoaște și îi amintește. (...) Astfel de mărturisiri îl apropie pe om dincolo de starea în care se află adeseori, depărtată de Dumnezeu, iar exemplele pe care le aduce în atenția noastră a tuturor sunt mai mult decât grăitoare. (…) Vedem însă că Sfântul Andrei Criteanul își așează viața sa cu cei care nu s‑au pocăit, vorbind despre cei care au pierdut legătura cu Dumnezeu, spunând că «acelora te‑ai asemănat și tu, suflete» și nu celor care și‑au schimbat viața, celor care au făcut un pas înainte, mai ales după întâlnirea lor cu Mântuitorul, fie în chip direct, așa cum sunt unii dintre cei amintiți în lectura acestui Canon, fie prin cuvintele scripturilor”, a spus Preasfinția Sa.

În continuare, Episcopul‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor le‑a vorbit celor prezenți despre viața și activitatea Sfântului Andrei Criteanul, îndemnându‑i să‑l aibă drept model de smerenie, rugăciune și pocăință sinceră înaintea lui Dumnezeu.

„În urmă cu 1.300 de ani, o corabie pleca de la Constantinopol străbătând valurile mării. Era în timpul verii. Călătoriile lungi nu se realizau atunci în timp neprielnic, în timpul iernii, în timpul furtunilor, când marea era învolburată. O călătorie din capitala imperiului până în anumite destinații ducând în Țara Sfântă, către coastele mediteraneene, în apropiere de Haifa sau până în Alexandria. (…) Insula Creta nu era foarte departe de Constantinopol, dar totuși, în condițiile de atunci, mai ales când marea nu era liniștită, cel puțin câteva zile erau necesare pentru a ajunge într‑un asemenea loc. Și bătrânul Arhiepiscop al Gortinei se întorcea de la Constantinopol, după o viață încărcată de nevoințe, de încercări și de călătorii, înțelegând că aceasta este ultima călătorie a lui de la Constantinopol către insula Creta. Vom înțelege mai profund cuvintele Marelui Apostol al neamurilor Pavel, care a călătorit de atâtea ori pe mare și pe râuri, după cum ne mărturisește în Epistola a doua către Corinteni: «De câte ori s‑a aflat el în primejdii? Și ne spune: în primejdii pe râuri, în primejdii pe mare, în primejdii prin cetăți, în primejdii de la frații cei mincinoși, în primejdii de la cei din neamul meu». Și într‑o astfel de primejdie s‑a aflat, în ultima sa călătorie, și marele imnograf, îndreptătorul nostru către pocăință din aceste zile. Călătorind către Gortina din insula Creta, a ajuns în insula Mitilini, în apropiere de o cetate cu numele Erisos. Și acolo l‑a întrebat pe ucenic, văzând peticul de pământ care se zărea: «Unde ne aflăm?» Ucenicul i‑a spus: «În insula Mitilini». Iar bătrânul Arhiepiscop i‑a mărturisit ucenicului: «Aici trebuie să‑mi credințez lui Dumnezeu chipul pe care mi l‑a dat». Chip de care vorbește în cuprinsul acestui Canon de pocăință, spunând într‑o preafrumoasă rugăciune către Mântuitorul: «Tu, Mântuitorule, aprinzând lumina dinainte‑mergătorului, caută și află chipul Tău, chipul Tău în mine, dacă mai este chipul Tău în mine». Deci, acestea spunând ucenicului, a coborât din corabie și și‑a încredințat sufletul înaintea lui Dumnezeu”.

La final, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul a evidențiat chipuri de oameni care s‑au pocăit cu adevărat și care, prin întoarcerea lor sinceră, au devenit prieteni ai lui Dumnezeu, subliniind că aceste chipuri nu aparțin doar trecutului, ci rămân modele vii pentru fiecare dintre noi, mai ales în vremea Sfântului și Marelui Post.

„Dacă ar fi să ne oprim la cuvintele Mântuitorului, care ne îndeamnă la pocăință, și la cele ale Înaintemergătorului Său, va trebui să facem mereu referire și să folosim rugăciunea Psalmului Împăratului și Profetului David. Rugăciunea lui profundă, după ce L‑a supărat pe Dumnezeu, a fost primită, iar Psalmul 50, pe care monahii și credincioșii îl rostesc zilnic, unii chiar de mai multe ori pe zi, reprezintă o formă înaltă a acestei mărturisiri pe care o datorăm lui Dumnezeu, a acestei întoarceri a fiecăruia dintre noi. (…) Cea dintâi imagine pe care o asemănăm cu viața Sfântului Andrei Criteanul este cea a Sfântului Apostol Pavel. Înainte de a asculta cuvintele lui, care ne îndeamnă să ne dezbrăcăm de «omul cel vechi» și să ne îmbrăcăm în «omul cel nou», trebuie să ne aducem aminte de exemplul lui cutremurător de întoarcere. Era prigonitor, mereu doritor să‑i prindă pe creștini și să‑i aducă înaintea autorităților pentru a fi închiși și judecați, iar cei mai mulți dintre ei omorâți. Într‑un astfel de drum al căutării creștinilor către Damasc, prigonitorul a devenit marele propovăduitor al Evangheliei. Saul din Tars a devenit Pavel, vasul cel ales și cel mai mare misionar pe care l‑a avut Biserica. (…) Un alt exemplu care ne îndeamnă la pocăință este Sfântul Ioan Gură de Aur, care ne spune că pocăința este «medicamentul» sau «doctoria» sufletului. (…) Într‑una dintre rugăciunile pe care le‑a alcătuit dintre atâtea pe care le avem de la el, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre cei trecuți în ceata «prietenilor» Domnului. Pe cine așează el, în rugăciunea pe care o găsim în Canonul dinaintea Împărtășirii, între «prietenii» Mântuitorului? Așază o femeie desfrânată care s‑a întors la Domnul, un vameș care s‑a pocăit, pe prigonitorul Pavel și un tâlhar. Aceștia sunt «prietenii» Domnului, pentru că au arătat nu doar prin cuvinte ceea ce este foarte facil, ci prin fapte, prietenia lor cu Domnul”.