Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Știri Treaptă în urcuşul spre Înviere

Treaptă în urcuşul spre Înviere

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Știri
Un articol de: † Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului - 21 Martie 2015

Cea de-a IV-a duminică din Postul Mare este închinată Sfântului Ioan Scărarul. Acest cuvios părinte a scris una dintre cele mai importante opere de spiritualitate, numită Scara virtuţilor, al cărei conţinut a însemnat imens pentru lumea creştină. Scara Sfântului Ioan este, după cum apreciază unii teologi, cea mai puternică scriere după Sfânta Scriptură şi după Liturghie. Este Constituţia sau cartea care analizează cel mai bine civilizaţia spiritualităţii ortodoxe.

Sfântul Ioan Scărarul este cel care, din materialele deja existente de la Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie, Sfântul Grigore Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur, a creat trepte suitoare spre bucuria cunoşterii lui Dumnezeu. Autorul Scării este cel care precizează cel mai bine că la Dumnezeu nu se poate urca decât pe scara virtuţilor. Viaţa creştinului - mai ales cea ascetică -, în Biserica lui Hristos, este comparabilă cu o scară care urcă la cer.

Hristos, scara care a unit cerul cu pământul

Sfântul Ioan a trăit, după cum se relatează în biografia lui, în pustiul Sinai, în peşterile din jurul Mănăstirii „Sfânta Ecaterina“, unde, mai târziu, ajunge şi stareţ. Ca vieţuitor al pustiului, la poalele muntelui pe care a coborât Dumnezeu la Moise, el petrecea în asceză desăvârşită, în rugăciune şi lucrare, gândind la întreaga lume, la destinele celor care sufereau din cauza răului existent în lume.

Şi-n epoca în care a trăit Sfântul Ioan existau pelerini care urcau pe munte pentru a se ruga, în locul în care Domnul s-a arătat profetului Moise. Această urcare, ascensiune a lor a devenit pentru Sfântul Ioan simbolul vieţii noastre spirituale creştine. Gândea adesea, o exprimă în inegalabila sa operă dumnezeiască, că cel care a unit Cerul cu Pământul, coborând ca pe o scară la oameni, a fost Dumnezeu Omul - Iisus Hristos. Maica Domnului a fost asemuită cu o scară pe care S-a coborât Dumnezeu la noi ca să ne restaureze fiinţial, adică să ne scoată din robia păcatului şi a morţii. Din momentul coborârii lui Dumnezeu, umanitatea a înţeles că cerul nu este departe de noi şi ne este accesibil, pentru că de la venirea lui Hristos în trup există o scară ale cărei trepte, urcându-le, putem accede la comuniunea cu Dumnezeu.

Pe scara virtuţilor, oprirea înseamnă coborâre

Observând pelerinii care urcau pe munte, Sfântul Ioan Scărarul a înţeles că niciodată nu trebuie să ne oprim din urcare, căci cel care nu urcă va fi nevoit să rătăcească în Valea Plângerii, rămânând captiv tenebrelor, ignoranţei, necunoaşterii. Or, viaţa veşnică, către care urcăm mereu în calitate de creştini şi practicanţi ai virtuţilor, este aceasta: „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3).

Atunci când urcăm pe o scară oarecare putem face câte o oprire, însă pe scara virtuţilor, oprirea înseamnă coborâre. De aceea, cel ce s-a angajat în urcuşul duhovnicesc nu trebuie să se oprească. Experienţa rugăciunii, în această privinţă, este revelatorie. Atunci când cel care este om al rugăciunii se opreşte să se roage pentru un anumit timp - deoarece, să zicem, are alte lucruri de împlinit - îi este greu să reia rugăciunea, aşa cum o avea mai înainte. Îi este greu să-şi reîncarce inima şi sufletul cu energia pe care a avut-o mai înainte şi începe să coboare în lumea sensibilă. Dacă sufletul încetează să mai urce, el coboară imediat, pierzând ceea ce a dobândit mai înainte prin experienţa mistică.

Într-adevăr, viaţa noastră este ca o cale, ca un drum. Dar calea trebuie să fie Hristos. Cel care doreşte să ia acest drum şi gândeşte că poate fi creştin, chiar dacă se opreşte din drum, se înşală pe sine şi-L înşală şi pe Dumnezeu. În viaţa de creştin, dacă nu facem nimic pentru Dumnezeu şi nu călătorim cu El şi prin El, ne rătăcim şi putem să ne pierdem, căci umblăm în noaptea ispitelor şi a fărădelegilor acestei lumi.

În urcuşul duhovnicesc nu suntem singuri

Rostul Duminicii Sfântului Ioan Scărarul este de a ne îndruma să mergem permanent înainte către Hristos, în puterea Duhului Sfânt. Când ostenim şi nu mai putem urca spre El, purtând pe umeri crucea lui Hristos, să nu deznădăjduim, pentru că suntem în comuniunea Bisericii. Iar atunci când viem în această comuniune, celălalt de lângă noi, care merge pe aceeaşi cale, devine un Simon din Cirene, care ne ajută să ducem crucea mai departe. În urcuşul duhovnicesc trebuie să înţelegem că nu suntem singuri, ci purtăm crucea pe care Hristos a pus-o pe umerii noştri, adaptată fiinţei noastre. Ca să înţelegem mai bine acest aspect al purtării crucii lui Hristos, să ne imaginăm drumul Golgotei, cu Iisus Care-şi purta Crucea spre răstignire.

După ce Iisus a fost osândit la moarte, prin răstignire, soldaţii romani L-au obligat să-Şi poarte crucea pe drumul calvarului, dar ostenit de atâtea batjocuri, scuipări şi schingiuiri, a căzut de mai multe ori sub povara lemnului osândirii. Cum soldaţii voiau să-şi termine mai repede ordinul pe care-l primiseră, au silit pe un Simon din Cirene, care se întorcea de la ţarină, să poarte crucea lui Iisus. Obligat, Simon ia crucea şi urcă în urma lui Iisus pe Golgota. Iisus, bineînţeles că a auzit şi a văzut totul, cum acel Simon a fost silit să ducă povara ruşinoasă în locul altuia. Ce imagine?! Domnul merge înainte cu capul plecat, iar Simon nemulţumit şi cârtind că a fost sustras din drumul său, Îi târăşte Crucea lui Iisus, mergând în urma Sa.

Orice urcuş presupune efort, echilibru şi forţă

Simoni de aceştia există până astăzi. Purtându-ne crucea, care, de fapt, este a lui Hristos, pentru că viaţa noastră Îi aparţine Lui, o tărâm siliţi ca şi Simon din Cirene, o suportăm. Uităm că Hristos ne-a dat şi viaţa, dar ne-a dat şi crucea. Uităm că viaţa noastră este un urcuş către Înviere, uităm de cuvintele prin care ne-a spus că „în lume necazuri veţi avea“ (Ioan 16,33). Uităm că orice urcuş pe o scară presupune efort, echilibru şi forţă.

Din punct de vedere duhovnicesc, forţa care ne ajută să urcăm pe scara care duce la cer sunt virtuţile. „Virtute“, în limba greacă, înseamnă putere, deci, când împlinim o virtute din cele prescrise de Sfântul Ioan Scărarul se adaugă sufletului nostru o putere, o energie, care ne propulsează către înălţime.

Aşadar, îndemnul din Duminica Sfântului Ioan Scărarul poate fi astfel rezumat: creştini, tot înainte către Hristos, ca să ajungem la poarta raiului, unde ne aşteaptă El, cel care se va recunoaşte în chipul pe care ni l-a dat în dar şi-n faptele pe care le-am împlinit spre slava Lui!