Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Alexandru Vlahuță și prieteniile sale cu elite ale culturii naționale

Alexandru Vlahuță și prieteniile sale cu elite ale culturii naționale

Un articol de: Elena Gabriela Zamora - 07 Noi, 2019

Acum o sută de ani trecea la Domnul prozatorul și poetul Alexandru Vlahuţă. Victor Eftimiu îl descria într-o manieră extrem de sensibilă în Amintiri despre Caragiale: „Era o inteligenţă catifelată, onctuoasă. Calm, politicos, îngăduitor, el rămânea totdeauna în umbră; cu discreția perfectului amfitrion, lăsa pe alții să vorbească, le crea un auditoriu favorabil şi privea cu un zâmbet amabil neînţelegerile dintre ei“. Cu această imagine ni-l amintim și noi astăzi pe autorul cărții „România pitorească”, pentru care a primit premiul Academiei Române, în 1902, la doar un an de la publicare.

Se știa că în casa lui Alexandru Vlahuță domnea cultul lui Caragiale, iar tablourile lui Grigorescu îi tapetau pereții. A rămas celebră întâmplarea legată de masa de scris, povestită de Victor Eftimiu, în 1912, și regăsită în Amintiri despre Caragiale, textul intitulat La moartea lui Caragiale: „Buna doamnă Vlahuță, al cărei surâs suav mi-l aduc aminte şi azi, era o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a ilustrului ei soț şi a prietenilor acestuia. Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi din Berlin şi se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri şi călimara se răsturnă, pătând scândura netedă şi albă. Atunci maestrul se sculă repede şi n-a mai scris nimic. I s-a părut că e un semn rău. Lângă pata de cerneală a scris: «Toate meseriile necurate lasă pete», şi s-a iscălit. De atunci «masa lui Caragiale» a rămas celebră. Toți oamenii de seamă care au fost ospătaţi mai târziu în casa lui Vlahuţă au lăsat câte ceva pe masa aceasta; unii scriitori câteva rânduri, alţii numai iscălitura, pictorii o schiță. (...) Sunt o mulțime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale, poetul Al. Vlahuță, o păstrează cu sfințenie sub un cleştar gros. Masa aceea îi va rămâne ca o amintire scumpă a marelui dispărut. Şi adeseori, când îşi va petrece ochii pe firele de cerneală ce se țes pe «masa lui Caragiale», pe luciul sticlei se va abate, dintr-o altă lume, umbra venerată a celui ce s-a dus...”

„Fratele Caragiale”

Vlahuță spunea despre Caragiale că este unul dintre puținii oameni cu care ar vrea să se întâlnească pe lumea cealaltă. În 1912, îi scria „fratelui Caragiale” o scrisoare despre mutatul în casa soției sale, Ruxandra, la Dragosloveni, scrisoare introdusă de caragialeologul, criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu într-una din lucrările sale: „Sunt în frigurile mutatului, şi‘n alte friguri de cari numai când m‘ar lăsa am să-ți vorbesc. Să ştii că tu şi ai tăi aveți două chiliuți în sihăstria noastră din Dragosloveni”. Caragiale nu a apucat să stea vreodată în chiliuța rezervată de Vlahuță în casa sa, pentru că, în același an, a murit la Berlin.

În casa de la Dragosloveni, Al. Vlahuță și-a instalat biroul de lucru și tablourile lui Nicolae Grigorescu, cu care se și încuscrea. Fiica sa, Ana Vlahuță, s-a căsătorit cu ceramistul Gheor­ghe Grigorescu. „Probabil, prin Vlahuţă, ceilalţi doi prieteni ai săi, Delavrancea şi Caragiale, s-au apropiat de maestrul Grigorescu, a cărui prezență în mediile artistice dobândea valoarea evenimentului”, nota Valentin Ciucă în cartea Pe urmele lui Nicolae Grigorescu. În această casă se întâlneau, alături de cei sus-menționați, Șt. O. Iosif, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Nicolae Iorga, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Octavian Goga, Gala Galaction și multe alte personalități demult intrate în cultura românească.

Al. Vlahuță se deosebește neîndoielnic de alți scriitori prin caracterul său frumos. „Și alţi oameni de frunte au avut prietenii trainice. Nici unul însă - vorbim de cei dela noi - nici unul n‘a ştiut să facă să radieze în afară iubirea ce-i însufleţeşte şi să creeze în jurul dispăruților iubiţi atmosfera de simpatie şi respect, de care d-l Vlahuță şi-a înconjurat prietenii morți. Pe Eminescu l‘a iubit, - şi s‘a făcut, după moartea acestuia, cel mai i’nverşunat apărător al gloriei lui curate, cu Grigorescu a fost prieten şi i-a ridicat cel mai nepieritor monument, pentru Caragiale a fost ca un frate, - şi azi îi propagă numele cu un respect şi simte, la amintirea vorbelor şi faptelor lui, o bucurie pe care uneori egoismul nostru nu le poate înţelege. Din acest punct de vedere, d-l Vlahuţă este figura cea mai originală din literatura noastră” (fragment din Vlahuță în intimitate, la Dragosloveni, în 1933, din ­Almanahul Râmnicului Sărat).

Gala Galaction scria atât de frumos despre locul unde s-ar fi cuvenit să fie înmormântat prietenul său: „Munţii, dealurile, ţărmii oceanului… oricât ar fi de măreţe, ca să nu ne subjuge şi să ne lege gândurile în preajma lor mai au nevoie şi de câteva slove şi de câteva icoane din povestea infinită a omului soldat, artist şi preot. Pentru acest cuvânt, când treci, acum în toamnă, pe sub dealurile cu viţă ruginită şi cu amintiri nepieritoare ale Dragoslovenilor, priveşte biserica răzleaţă şi te gândeşti, nemângâiat: Acolo s-ar fi cuvenit să fie mormântul lui Vlahuţă!”. Al. Vlahuță și-a trăit ultimele două luni din viață la Câmpina, grav bolnav. A murit la 19 noiembrie 1919, la București, în casa sa din strada Visarion și a fost înmormântat în cimitirul Bellu.

Muzeul Memorial „Al. Vlahuță” din Dragosloveni

Aici și-a petrecut scriitorul câțiva ani din viață, până în 1916, an în care, obligat de înaintarea frontului, se refugiază cu o parte din agoniseala de o viață la Bârlad. Soția sa, Alexandrina Ruxandra Gâlcă, a ţinut ca locuinţa de aici să fie transformată într-o casă memorială care să-i poarte numele. Astăzi, este unul dintre obiectivele turistice importante ale judeţului Vrancea.

Casa Memorială „Al. Vlahuță“ de la Agapia

Este un muzeu memorial înființat în casa în care s-a născut și a copilărit Alexandru Vlahuță. Se află la 9 km de Târgu Neamț, în comuna Agapia, în imediata apropiere a Mănăstirii Agapia. Este amenajată și inaugurată ca muzeu în anul 1958. Sunt păstrate mobilierul original, obiecte personale, scrisori și manuscrise ale scriitorului. Mitropolia Moldovei și Sucevei a efectuat lucrări de consolidare și restaurare a casei în care a locuit scriitorul. În anul 1963, în această casă a fost organizată o expoziție memorială ce cuprindea mobilier original și obiecte personale ale familiei Vlahuță, precum și fotografii, scrisori și cărți care relevă aspecte semnificative din viața și creația cunoscutului scriitor. În prezent, în pridvorul casei sunt organizate cenacluri literare, potrivit monumenteneamt.ro.

Citeşte mai multe despre:   cultura  -   muzeu