Brâncuşi Mărturisitorul

Abia zilele acestea mi-a căzut în mână albumul „Brâncuşi - sculptor creştin ortodox“, semnat de Patriarhul Daniel. Cu toate că altădată, prin anii â90, a deschis cu aplomb metropolitan marea expoziţie „Filocalia“, mi-a fost greu să mi-l imaginez acum, ca patriarh, glosând riscat şi înalt asupra persoanei şi artei marelui sculptor. Fiindcă, fie şi ubicuu recunoscută, valoarea artei lui Brâncuşi n-are încă stabilitatea plinită, aşa cum o au, bunăoară, Michelangelo, Donatello sau Bernini... În plus, dacă mulţi o consideră efigia modernităţii, destui o ţin încă de „modernistă“!

În aceste circumstanţe con­troversate ale cul­tu­­rii recente şi într-un mo­ment de efectivă pră­buşire a sistemului de va­lori al României, şi nu numai, Pa­triarhul Bisericii Ortodoxe Ro­mâne „bate cu pumnul în ma­să“ şi trimite lumii ro­mâ­neşti şi, implicit, lumii actuale un text incitant, simbolic, cu un pu­ternic impact istoric, care chea­mă grabnic la reaşezarea va­lo­rilor spirituale fundamen­ta­le. Mă miră faptul că acest gest capital al Patriarhului n-a fost imediat sesizat de opinia pu­blică, comentat de elita inte­lec­tualităţii şi răspândit me­di­a­­­tic. Nu l-ar fi făcut Patriarhul da­­că n-ar fi fost convins, pe de o par­te, că riscăm ca răul în­te­ţit să ne arunce, şi pe noi, şi pe al­ţii, în neantul indiferent al is­to­­riei, şi pe de altă parte, că prin­ci­pala cauză a acestui rău en­de­mic este criza axiologică de peste tot, iar la noi, răstur­na­­­rea fă­ră precedent a valori­lor, simi­la­­ră unei catastrofe e­trus­ce!

O valoare-reper, aptă să instituie un sistem de referinţă

Când eşti patriarh, orice ai scrie, fie şi eseu, reprezintă au­to­­mat un eveniment pastoral şi mi­sionar adresat nu numai BOR-ului, ci implicit tuturor Bi­sericilor şi întregii lumi a cre­dinţei şi culturii.

Şi iarăşi, nu l-ar fi făcut Pa­tri­­arhul dacă n-ar fi cunoscut şi leacul: în cartea-album, textul lasă să se înţeleagă clar că sin­gura soluţie viabilă este blo­ca­­rea crizei: potrivit Patriar­hu­lui, asemenea împrejurări-li­mi­tă induc nevoia urgentă de a „fi­xa la definitiv“ o valoare-re­per, aptă să instituie un sistem de referinţă şi un referent ma­jus­­cul, în stare să pună ordine în toată suflarea românească şi a întregii lumi a credinţei.

Tactic, lucrarea Patriar­hu­lui reprezintă în sine un model de pledoarie publică pentru ne­a­semuirea persoanei şi artei lui Brân­cuşi, text care îşi atinge sc­o­pul ca punte verbală preocu­pa­­tă să lege şi să orchestreze cât mai eficient trei partituri: a­forisme ale lui Brâncuşi, cita­te din declaraţiile şi studiile unor nume mari convocate şi tro­pare liturgice milenare ale Bi­sericii Universale, aşa cum le-a păstrat creştinismul răsă­ri­tean. Pe tot întinsul acestui do­cument - fiindcă nu va lipsi mult şi despre acest text patri­ar­­hal se va vorbi de acum îna­in­te, ca despre un important do­­cument - sunt folosite abundent şi ingenios fragmente din scri­eri semnate de zece perso­na­­lităţi: Mircea Eliade, Barbu Bre­zianu, Ionel Jianu, V.G. Pa­le­­olog, Carola Giedeon Wel­cker, Calinic Argatu, Con­stan­tin Zărnescu, Dan Bota, Petre Pan­drea şi Alexandru Buican.

Forma credinţei lui Brâncuşi este însăşi forma operei lui

Graţie numeroaselor punc­tări memorabile ale Patri­ar­hu­lui, precum şi originalei Sale stra­­tegii expozitive, înţelepciu­nea sentinţelor laice şi taina sti­­hoavnelor ecleziale îşi gă­sesc la­o­laltă punctul de fugă, în du­hul patristic al teribilelor a­­fo­ris­me ale marelui sculptor. A­­ces­te apoftegme ţărăneşti, ne­­ve­­rosimil culte teologic, rea­şa­­ză credinţa dreaptă în ade­vă­­ra­ta sa perspectivă univer­sa­­lă, una şi nedespărţită, a tra­diţiei an­cestrale a ţăranului ro­mân. For­ma credinţei lui Brân­cuşi, pen­tru cei ce vor s-o va­dă (!), es­te însăşi forma ope­rei lui - ico­a­nă a credinţei, fi­xa­tă şi ea „la definitiv“, prin CRATIMA de la Târgu Jiu: Poar­ta Sărutului, care uneşte şi, concomitent, „o­sebeşte“ Ma­sa Tăcerii şi Co­loa­na Infi­ni­tu­lui. Nu mi se pare „hi­perbolic“ să afirm că această a­sumare fă­ţişă a persoanei şi cre­aţiei unui artist român de ta­lie uni­ver­­sală, de către Bise­ri­ca Or­to­do­xă Română, prin vo­c­ea În­tâi­stătătorului Aces­te­ia, să poa­tă fi considerată, mă­car în prin­cipiu, ca fiind una şi cu a Bi­sericii Una după care nă­dăj­duieşte toată suflarea cre­din­ţei bisericeşti autentice. Mai devreme sau mai târziu, tex­­tul Patriarhului va deschi­de ca­le persoanei lui Brâncuşi, mo­­nahismului ei ascuns, să ia loc în strana Mărturisitorilor prin viaţă şi prin operă, alături de Rubliov, sublimul monah de­­ja canonizat de Biserica Pra­vo­­slav­nică Rusă… Amin. (Sorin Dumitrescu)